În cadrul cercetărilor arheologice din Centrul Istoric al Bucureștiului au fost descoperite porțiuni importante ale străzilor de lemn, segmente din aceasta fiind identificate pe multe dintre străzile pe care s-au făcut cercetări. Însă în anumite zone de pe străzile Lipscani, Smârdan şi Gabroveni, au fost dezvelite porțiuni mai solide ale „podurilor” de lemn, care au permis obținerea unor informații legate sistemul de amenajare a străzilor în perioada secolelor XVI-XVIII.

În dreptul Hanului Greci de pe Lipscani, strada de lemn a fost dezvelită pe toată lungimea hanului. Din punct de vedre constructiv s-a observat că aceasta era amenajată într-un strat de pământ negru lutos (datorat apelor pluviale şi menajere scurse), peste care erau puse bârne lungi, așezate conform axului străzii. Peste acestea erau fixate scânduri puse perpendicular pe axul străzii. În unele porțiuni au fost observate chiar mai multe nivele de refacere a structurii străzii.

Pe strada Gabroveni au fost identificate alte porțiuni aparținând „podului de lemn” din scânduri susținute de bârne, dispuse paralel cu axul străzii. Scândurile erau fixate prin cuie din lemn, cu diametrul de cca. 3 cm. Pe marginea podirii, în unele locuri, au fost observați pari. Suprapunerea pe mai multe nivele de podire a străzii, separate de straturi de pământ negru lutos, reprezintă nivele de refacere a „carosabilului” şi dovedesc o îndelungată folosire a acestei străzi.

Despre strada Smârdan aflăm că era podită cu lemn în cursul secolului al XVIII–lea, ca şi celelalte ulițe din jurul Curții Domnești, după cum reiese din planurile ofițerului Ferdinand Ernst şi ale baronului Franz Purcel, din 1789–1791. Pe aceste planuri nu apar numele tuturor străzilor, dar cele amenajate cu bârne de lemn sunt hașurate. De altfel, cercetările arheologice din dreptul nr. 30, au scos la iveală, pe o lungime de 15 m, patru tronsoane ale „podului de lemn”, amenajat cu bârne dispuse pe axul lung al străzii şi scânduri dispuse perpendicular pe axul străzii. Unul dintre tronsoane a putut fi datat în sec. al XVIII-lea, deasupra ultimului nivel al bârnelor din lemn, fiind descoperit, în pământul negru corespunzător străzii, o monedă emisă la Sadagura (1771-1774). Podirea cu lemn a străzilor este însă în mod clar mai veche decât secolul XVIII, dovadă stând însemnările juristul parizian Pierre Lescalopier, care în anul 1574 consemna faptul că „orașul e podit cu trunchiuri de copaci”.

Abia începând cu anul 1823, la propunerea făcută de Josef Hartl, arhitectul oraşului, strada Smârdan se numără printre primele pavate cu caldarâm. Pe 6 iulie 1826 marii boieri arată că este nevoie urgentă să fie mutate „o prăvălioară cu olane şi o casă învelită cu paie”, pentru a se putea face o bună aliniere a caldarâmului de piatră.

Dr. Elena Gavrilă
Biroul de Istorie Veche și Arheologie

Sursa foto: Arhiva Muzeului Municipiului București

Notă: Acest articol face parte din seria textelor scrise de muzeografi, arhitecți, conservatori, restauratori și bibliotecari oferite de Muzeul Municipiului București în această perioadă de stare de urgență, în care expozițiile sunt închise, pentru diversificarea subiectelor de pe agenda publică și pentru continuarea prezentării unor fragmente din istoria Capitalei și a patrimoniului MMB.