Expoziţia „Forest” @ Galeriile KARO Bacau

„Forest” la Galeriile Karo cu:

Ioan Burlacu, Dragoş Burlacu, Marius Crăiţă-Mândră, Cristi Diaconescu, Ana Dorotea, Maxim Dumitraş, Andrei Gheorghiu, Ion Grigorescu, Ruxandra Grigorescu, Matei Lăzărescu, Florian Lipan, Christian Paraschiv, Ana Petrovici-Popescu, Sever Petrovici-Popescu, Mihai Sârbulescu, Nada Stîngu, Nora Stîngu, Ilinca Strungaru, Constantin Ţînteanu, Bogdan Vlăduţă, Constantin Broşu, Andrei Rosetti.

Justificare

Expoziţia “Forest” se adresează în primul rând acelei entităţi, mulţime de oameni indiferentă sau parte activă la dezechilibrele provocate de poluare şi defrişare cu efecte ce duc la alienare, distrugere a naturii, a habitatelor, dispariţii a unor specii de plante sau animale. Mulţi refuză orice responsabilitate mergând pe acelaşi drum abuziv indiferent de consecinţe, nu acceptă să facă vreo schimbare în stilul de viaţă, să respecte şi să preţuiască spaţiul prin care se deplasează, interacţionând aberant şi iresponsabil, lăsând urme greu de şters ori vindecat. Nu e uşor să schimbăm obiceiuri şi mentalităţi, să provocăm o reacţie pozitivă acolo unde ceilalţi au eşuat sau nici măcar nu au încercat. Puterea exemplului nu-i de ajuns, cu toate acestea pasivitatea nu este acceptabilă, orice acţiune în direcţia necesară fiind binevenită.  Propunem o încercare de introspecţie măcar, cercetare lăuntrică începând chiar cu cei care au dorit să facă parte din această aducere la un loc. Este o nevoie de a înţelege că suntem atât parte a problemei cât şi a soluţiei. Pădurea ca simbol al conceptului curatorial nu a fost aleasă întâmplător. Ea este nucleul în jurul căruia gravitează fiecare lucru, e fundaţia care sprijină întreg edificiul. Fără aceasta totul se prăbuşeşte. O ieşire în urmă cu cinci ani într-o zonă relativ izolată, undeva la graniţa dintre judeţele Bacău şi Harghita, după lacul de acumulare Poiana Uzului s-a dovedit a fi revelatoare. După un drum anevoios, foarte dificil, pe o şosea cândva asfaltatâ dar ajunsă într-o stare precară, după ce ne-am străduit să continuăm cu orice preţ, iată-ne la destinaţia dorită: un Paradis din care la prima cercetare nu ai fi dorit sa mai pleci vreodată. La o privire mai atentă descoperai grămezi de gunoaie, ambalaje de plastic, cutii de bere ce sufocau locul idilic de care ne bucuram. Râul de munte cu apele repezi şerpuia printre zdrenţe de nailon amestecate cu recipiente de tablă. Am dorit atunci să le strâng pe toate, să fac un om uriaş. Nu mi-am împlinit această pornire. Sâmbătă, 15 februarie 2020 am revenit în acelaşi loc. Am strâns cinci saci de gunoi, i-am adus în galerie, i-am aşezat frumos pe podea lângă o siglă cu numele “Forest”. Nu-i plăcut nici de dorit dar nu avem de ales. Oamenii vor sta printre gunoaie, astfel vom înţelege ceea ce e foarte simplu, este acelaşi lucru: gunoaiele din munţii noştri sunt gunoaiele din casele noastre. (Constantin Ţînteanu)

• 

• 

• 

• 

• 

• 

Puncte de vedere

Artiştii expozanţi, unii dintre ei, au considerat necesar să-şi întărească mesajul vizual cu unele idei legate de tematica propusă ori cu lămuriri despre cazurile particulare abordate. Alţii au lăsat lucrarea să vorbească singură, fără să explice, fără să se justifice. Aşa cum imaginile au cerinţele lor, cu afinităţi sau antipatii unele faţă de altele, la fel şi textele se supun aceloraşi reguli. Ca experiment, am suprapus, acolo unde a fost posibil, cuvântul peste semn, dublare a vocii. Sper că am reuşit ceea ce ne-am propus, chiar şi ca simplă aluzie. Departe însă de iluzie, apropiată mai degrabă, atât cât s-a putut, de realitate.

Ion Grigorescu:

cum să scriu fără să fi văzut ce aţi adus?

Se pun poeţii şi pictorii de-a latul drumului forestier să nu mai coboare camioanele? Au păţit-o pădurarii, darmite artiştii vizuali; marii tăietori au birouri şi pereţii sunt plini de diplome şi anunţuri, autorizaţii şi certificate, nimic poetic, mai marile instituţii au buget pentru artă combativă, (sunteţi cumva sponsorizat?), vor veni să vă taie panglici, să verifice dacă pe afiş aveţi sigla lor. Din ce aţi făcut afişul? Hârtie de copac, e fluxul nostru, noi vă alimentăm cu materie primă. Cine se dă la noi să se dea la voi în galerie, în pădure? sunt locuri pentru plimbare, foarte frumoase… aer curat. Plimbaţi-vă!

Christian Paraschiv:

Lucrarea se compune din mai multe bucăţi/părţi realizate la mari depărtări spaţio/temporale— unele făcute la 8 ani în formă de desen, altele la Paris ca lucru pe computer, altele transferate pe suprafeţe transparente şi stabilizate cu foiţă de aur cu aluzii directe la bizantinism — deci ca timp o plimbare de la Bucureşti la circa 8 ani spre Parisul anilor 90 şi în fine la 66 de ani tot la Parisul anului 2020! Deci pe lîngă plimbarea plastic ating şi îmbătrînirea/trecerea — căci cum Harta nu este neapărat LOC artistul nu este numai LOC —

2020 Paris

Florian Lipan:

mizerul luă craca

şi binefăcătoarea-i silui

de umbra ei încântătoare.

iar ea gemu fără-ncetare.

fu propria-i osînd’ a dărui.

e mersul lumii şi al urmei de nebuni

binele se răzbună pe cei buni.

am ostenit de plînsul umbrei clare

ce-o sfîrteca aceste fiare,

nebun de jale de lujeri curaţi

smintiţi de draci turbaţi,

îs frînt de dorul umbrei pure

ce-o potopesc cotarle dure.

şi cine n-ar jeli!

dar, vai? Degeaba urlu eu;

fărădelegea, nerecunoştinţa

în lume vor pui mereu.

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

Marius Crăiţă-Mândră:

Când a apărut viaţa pe Pământ, acum mai bine de două miliarde de ani, singurele “forme vii” trăiau în ocean. Uscatul era pustiu, lipsit de viaţă. De-a lungul altui milliard de ani, au apărut pădurile care au înverzit întreaga planetă. Dacă am comprima, într-o singură zi, întreaga evoluţie, de la apariţia primilor copaci (de exemplu, ora 00:00) până la homo sapiens, ar fi ca şi cum noi, oamenii, ne-am nascut la orele 23 şi 59 de minute. Și totuşi avem îngâmfarea să decidem soarta a mii de hectare de pădure, fără a fi impresionaţi, nici o secundă, de “bătrâneţea” lor. Tema expoziţiei, intitulată “Forest”, m-a inspirat, dându-mi posibilitatea să redau sub forma plastică, gândurile de revoltă la adresa inconştientizării efectelor negative la nivelul ecosistemului, a intervenţiei agresive a omului asupra naturii. Acesta este motivul pentru care am introdus elemente contondente – foarfec chirurgical, cater şi sârmă ghimpată, ca elemente simbolice, metaforice, subliniind intervenţia brutală, “chirurgicală” a oamenilor asupra naturii. Gama cromatică este restrânsă, jonglând cu tonuri de gri, pentru a evidenţia gravitatea actelor noastre, de natură autodistructivă.

Ioan Burlacu:

1- Și vă asigur că nu mânca jar, dintr-o tipsie de mărgăritar, calul nostru!

Dar calul, nobilul animal pe a cărui spinare s-au clădit imperii şi ale cărui aleasă înfăţişare şi personalitate au marcat fundamental pictori ca Gericault sau Delacroix (sau de ce nu Marcel Chirnoagă), calul mâncând cu capul băgat în mizera pubelă, din resturi de pepene sau muşcând dintr-un covrig ascuns în molozul aruncat printre resturi slinoase, calul acela cu capul şi coada pline de scaieţi era o rană acută, măcar a memoriei privirii dacă nu a cotidianului peisaj socio-urban, socio-uman sau cum naiba i-o mai fi zicând!

2- Cum de reuşim să intrăm aşa masacrând permanent natura într-o Europă ecologistă şi cu mare respect pentru ce e viu şi dat de la Dumnezeu! Românii, se ştie, nu prea au vocaţia lucrurilor făcute să dureze pentru că au trebuit mereu să improvizeze, să se refugieze, să-şi ardă câmpiile şi să o ia de la capăt, deşi să nu uităm că lucrurile durabile şi o foarte veche cultură i-au făcut să existe ca popor pe un teritoriu mai mult sau mai puţin recuperat. Graniţele vestice, să ne amintim, au fost trasate de comisia de la Trianon după aria de răspândire a bisericilor româneşti de lemn. Pentru noi lemnul a însemnat întotdeauna durată, a însemnat o civilizaţie greu de egalat în Europa, civilizaţia lemnului… Cred că educaţia în privinţa arborilor se face astăzi, paradoxal, mai ales la oraş! Nu întâmplător masivele defrişări de pădure au fost precedate sau însoţite de nemaiîntâlnite tăieri şi ciuntiri de vegetaţie lemnoasă în oraşe.  Acolo se dă întotdeauna tonul, atât la bine cât şi la rău, iar acest tip de exemplu este mai mult decât molipsitor la români…

Constantin Ţînteanu:

1. Progresul se manifestă cu o forţă de neoprit, exprimare echivocă, binele împiedicat de rău, lumina apăsată în strînsoarea întunericului, bucurie îndoită cu întristare. Fotografia arată arborele doborât de maşinăria puternică, eficienţă maximă, în jungla Amazonului se fac drumuri largi înspre câmpurile petrolifere. Civilizaţia aduce cu ea viaţă şi moarte în egală măsură, este aşteptată cu teamă şi speranţă. Luminile nu pot decât să pomenească, să se tânguie în surdină. În chinuitoare agonie se vor stinge în cele din urmă şi ele. Atunci nimeni nu-şi va mai aminti ce a fost înainte.
2. Voir c’est avoir. La mijloc, sub învelişuri, ocrotit de ochii cercetători, stă ascuns nerostitul. Lucrarea există numai dacă e păstrat secretul, nimeni nu are voie să ştie, altfel îşi pierde valoarea. Cuvintele au multe înţelesuri, fiecare vede altceva.
3. Sigla încorporează ţesătura veche aşa cum noi adunăm în fiinţa noastră parcursuri, experienţe, emoţii, eşecuri sau renunţări. În faţa ei, pe axa longitudinală stau înşiraţi, ca o marfă, cei cinci saci cu murdăria strânsă din munţi. Mesajul este direct şi simplu: gunoaiele din munţii noştri sunt gunoaiele din casele noastre.
4. Silueta cerbului se decupează precis în carnea pastei de lemn, arată echilibrul vieţii, drumul de întoarcere înspre paradisul pierdut. Privind cu atenţie dincolo, prin fereastra deschisă, se văd alienarea, lăcomia dusă în abjecţie. Viaţă consumabilă, marfă, eficientizare, profitabilitatea suferinţei, risipă, deznădejde, indiferenţă.

Bogdan Vlăduţă:

Câteva situaţii în care am fost vizitat de imaginea copacilor

Pădurile apar în preajma căsătoriei mele, în anul 2008. Le divulg vecinătatea cu ziua cununiei pentru a le asocia solemnităţii unirii în cuplu, despărţirii de vieţuirea solitară şi întărirea rânduielii în tradiţie. Evenimentele tari ale vieţii mele se fac simţite şi prin expresii nebănuite şi retorici ale profesiei, prin mişcări indiferente, fără luciditate. Tot din rânduiala lucrurilor “normale” face parte şi pictura pădurilor. Nimic nou în a picta verticale precum nimic nou în a ţinti peisajul. Ca şi Autoportretele, Pădurile vin dintr-o îndatorire faţă de un gen artistic pentru care pictorii sunt responsabili cu un comentariu. Pădurile apar dezinteresat. Nu e căutare de temeiuri adânci, nu e adâncul vectorului ţâşnind/ luând-o spre cer şi nici dispunerea pe genuri, unde orizontala este a feminităţii iar perpendiculara pe ea erectilitatea masculină. Atracţia pentru genul constant, neclintit, am avut-o mereu. Revine problema lui “cum să introduc o ameninţare în monotonia lui”, tema dubiului, a contradicţiei termenilor. Rădăcinile copacilor, înainte de a forma schela subterană ce ţine arborele, se arată înainte de îngropare prin picioare groase. Autoportretul pictorului alăturat arborelui recită “unde-ţi stau picioarele, acolo-ţi va sta şi capul”. O poetică a sacrificatului unde arborele nu lipseşte din aranjamentul actului dramatic. Din dorinţa de a descrie castitatea, testamentul celui ce va muri stabileşte aşezarea la căpătâiul unui arbore semeţ. Capul omului stă pus sub talpa copacului. Dar, lemnul este ruda pământului care-l îngrijeşte. Pământul adapă copacul prin plinul lui. Pămăntul este farfuria iar copacul devine stâlpul. Mi-am îndemnat întotdeauna voinţa creatoare să privească subiectul în relaţie cu contextul. Și, atunci, copacul alăturat pământului = crucea. Pe vremea în care duceam copiii la grădiniţă, pe întreaga durată a drumului către casa din bulevardul Dacia, le povesteam fetelor mele o întâmplare “cu probleme” fabricată spontan. Amintesc povestea unui copac cu totul special, care avea abilitatea de a merge, deplasându-se dintr-un loc în altul, uimind întreaga comunitate a botanicii. Sunt timpuri care ascut drugii lemnoşi transformându-i în ţepe pedepsind oamenii. Atunci, asemănarea armelor de supliciu cu dreapta copacilor este directă. Tot aşa, poţi asculta copacii spunând “nu vă temeţi, am ramuri şi amestecuri de crengi, ele dezmint răutatea închipuită”.

Dragoş Burlacu:

Copac cu două cuvinte / Two word tree

În ultimii ani am fost preocupat de concepte şi stări opuse, antagonice. Urmând un plan de înţelegere mai larg şi încercând să creez legături cu zona artei am asociat figurativul cu particularul, cu simbolicul, orientarea cu “politicul” în timp ce abstractul devine universal liber şi “poetic”. Particularităţile imaginilor se desfăşoară între aceste două limite extreme, lăsându-se explicate şi deturnate, de la “politic” la “poetic” sau invers.

Andrei Rosetti:

Asfalt lângă Pomul Vieţii. Ultima postare de post, înainte de Crăciun. 24 decembrie 2019. La finele lunii noiembrie 2018 am trecut pe lângă această cruce veche de la marginea drumului E673 alături de Cosmin Frunteş, colegul meu din gruparea Noima. La Timişoara tocmai se deschisese Expoziţia Crucea. Unde participam cu câteva lucrări. La răscrucea aceasta spre Lăpugiu de Jos, morman de gunoaie. Am oprit, nu aveam în ce să adunăm mizeria de acolo… Am plecat împovăraţi de acest contrast. Pe de-o parte un imn de laudă adus Crucii şi memoriei, pe de alta ocară, nepăsare, nesimţire. Am scris imediat un mesaj paginii parohiei ortodoxe din Lăpugiu de Jos. Au răspuns cu promptitudine: “Vă mulţumim! O să ne mobilizăm! Doamne ajută!”. Aşa au şi făcut. De câte ori am trecut din nou pe acolo, locul era îngrijit. Crucea văruită. Crucea este numită adesea Pomul Vieţii. Pomul era văruit. Acum câteva zile am trecut din nou, în aceeaşi formulă. Nici acum nu aveam sacul la noi… Înveţi mai greu… Ne bazam, e drept, pe hărnicia localnicilor. Crucea nu mai era năpădită de peturi si pungi de plastic. La marginea drumului însă, acestea începeau să se adune. Se vede în imagini, la fel ca noi, unii călători opresc lângă crucea aceasta. Poate grăbiţi să punem ceva în rânduială, să zugrăvim casa, să împodobim bradul… Dar nu toţi avem ureche să-i ascultăm povestea. Să o cinstim în amintirea lui Hristos, a bunicilor care au ridicat-o, sau… din respect de sine. Nu mai simţim asta? Aud că se deschide autostrada până la Holdea. Parte din nesimţirea noastră va circula mai civilizat acum. Era o plidă în Pateric, care pare despre noi: Zis-a un bătrân către un frate: diavolul este vrăjmaşul, iar tu eşti casa. Vrăjmaşul nu încetează să arunce în casa ta orice află, toată răutatea turnând-o. Însă tu să nu leneveşti ci să mături afară tot. Dar de te vei lenevi, se va umple casa ta de toată necurăţia şi după aceea nu vei mai putea intra în ea. Ci, îndată ce aruncă el, mătură şi va fi casa ta curată, cu darul lui Hristos. Mulţumiri oamenilor din Lăpugiu de Jos, care nu uită să îngrijească Pomul de la marginea drumului! Vă doresc sărbători curate, Pomul Vieţii să vă fie frumos şi îmbelşugat în bucurie!

Ana Petrovici-Popescu:

Poluarea generează anxietate. Deşeuri arse – ceaţă falsă – gaze de eşapament, zgomotul puternic al ambulanţelor, particulele de praf. Praful şi-a găsit o cale de a intra în corp. Praful la fel ca anxietatea se ascunde la limita dintre vizibil şi invizibil, însă e mereu prezent, pe noi, în noi şi pe lângă noi. Aglomerări şi straturi de anxietate care parazitează identitatea, se amestecă în toate. Anxietatea trebuia să aibă o formă, poate o formă obişnuită, familiară, îi trebuia o faţă. Geografia cutiei de ouă, cu denivelări-ridicături poate fi geografia anxietăţii. O geografie cu mai multe tipuri de texturi, care pot fi atinse imaginar şi care pot produce diferite forme de disconfort, răni sau împiedicări. Sunt un obiect dintr-o vitrină fără geam.

Ruxandra Grigorescu:

Ţesătura primită în dar de la Paul Gherasim ne poate duce cu gândul, măcar privind cu ochii intredeschişi, la un luminiş de pădure. Beţele de chibrit arse, folosite de familia Grigorescu la aprinderea focului, au fost adunate în perioada scursă de la acceptarea invitaţiei de a participa la expoziţia “Forest” şi trimiterea lucrării. Acestea trebuie privite ca un simbol al jertfei dar şi al vinovăţiei, noi cu toţii ne hrănim din lemn, îl ciopârţim şi mutilăm aruncându-l apoi fără să ne gândim la ce rămâne în locul pustiit, mortificat.

Florian Lipan:

    “o, om, ca din împărat al firii te-ai făcut al tablei, sîrmii, şuruburilor rob! chip şi asemănare al Celui necuprins de timp, eşti sluga celui de nimic, lui belial pustiitul, pustiitorul, cum spui tu că vii din cei păduroşi, tu cel ce eşti aşa carne, de se căieşte Înaltul că te făcu? dobitoacele au o lege, tu eşti fărădelege. ţi’l făcui pe drac d-zeu, îţi făcui www-ul liturghie, vai! halal!” (schismatic cuvios necunoscut al valahiei, veac mm)

   mult timp mi s-a părut că-mi plac. poate că erau, ei înşişi, altfel mi s-a părut că merită, ca sînt în esenţă buni, că e doar o blestemăţie grea şi de neînţeles ce atîrnă asupră-le şi îi face uneori posaci, posomorîţi, răi, ai dracului, nu ai lor înşişi, am vrut să plîng pentru ei, să mă dau lor, să pun binele din mine la picioarele lor. apoi am avut o febră şi totul s-a schimbat, specie imprevizibilă, dură, nemiloasă, scoţînd mereu sunete ucigaşe, producînd la nesfîrşit maşini ce fac zgomote ucigaşe, sunători, sforăitori, zăngănitori, înveşmîntaţi în cărnurile grozave, mitice, adunate pe dînşii o viaţă întreagă, trecute prin epopeea viciului, a muncii bovine, a unei chirurgii rupestre, iubitori de moarte, de moartea dată altor fiinţe purtătoare de carne, de moartea dată altora ca ei, întrutotul asemenea lor însă veşnic înfieraţi ca duşmani, iubitori de viaţă, de viaţa de carne, pentru carne, întru carne, mereu cerînd binele şi cît mai iute uitîndu-l şi urînd din rărunchi pe cel ce le amintea de acest bine, batjocorind soarele prea mult, ploaia prea multă, gerul prea mult, frumuseţea prea multă, sălbăticia prea multă, curăţia prea multă, îngrămădind splendoarea în găoacea crăpată, slinoasă a minţii lor, a acelui delir putred şi egolatru căruia cei mai putrezi egolatri dintre ei îi dăduseră nume de minte, de “raţiune”. flămînzi de a se adula între ei, flămînzi de a vărsa single celui ce încerca cu deznădejde să scape acestui joc mizer al adulării, urînd, urînd, urînd, mereu urînd, neobosit urînd şi, mai presus de ură, minţind în a numi ura iubire, jertfă, miracol, poporul eclipsei totale, fără capăt, fără cuget, fără saţiu.

Constantin Ţînteanu:

Ring. Aripile fluturelui din Papua Noua Guinee. Memento mori improvizat. O mişcare a mâinii, un gest făcut aici, l-a ucis acolo, în partea cealaltă a lumii. Suntem parte a problemei dar şi a soluţiei.

Expoziţia “Forest” a fost deschisă fără participarea publicului la Galeriile Karo  în data de 19 martie  2020. Deşi iniţial fusese planificat să se încheie la 10 mai 2020, datorită situaţiei curente ea se va prelungi atât cât va fi necesar pentru a da posibilitatea celor interesaţi să viziteze şi fizic atunci cand legea va permite. În prezent galeria e închisă, lucrările sunt prezentate în spaţiul virtual .