Necunoscutul Edinburgh – Călin Hentea

Fotografii și text de Călin Hentea

Înainte de plecarea la Edinburgh, am căutat câteva luni bune prin librăriile bucureștene, dar și pe net, ghiduri turistice. Marfă foarte rară și scumpă. În schimb, Dubai sau Austria erau disponibile în toate hipermarket-urile, imediat după sectorul cu lactate și ouă. Am insistat, și pana la urma Cărtureștiul mi-a adus pe comandă un ghiduleț mititel, dar precis și costisitor, iar la Anticariatul nr. 1 am găsit un volum de plimbări istorice, bine documentat și ieftin, prin capitala istorică a Scoției.

Fusesem prevenit că turist în noiembrie alegând a fi, voi fi plouat fără milă și așa a fost. Nu am avut nimic împotrivă, ba chiar am reușit să fac fotografii pe ploaie. Recompensa a constat în apariția curcubeului.

Edinburgh-ul este punctul de confluență între austritatea protestantă și flamboianța catolică. Pe Royal Mile (sau High Street) – principala arteră istorică a orașului, ce leagă Holyroodhouse Palace (reședința oficială a Reginei în Scoția) de emblematicul Castel – această împăcare între două biserici creștine, care au făcut atâtea victime sângeroase și au stârnit atâtea patimi și războaie, este evidentă și reconfortantă. Poate de aceea în muzeele edinburgheze accentul cade pe decapitatele regine – Mary, sau regi – Charles I, ai Scoției, iar sângerosul protestant reformator Oliver Cromwell zace într-o umbră deloc simpatică. Totuși, este reconfortant faptul că în Edinburgh, spre deosebire de Londra, sunt muuuult mai puțini arabi purtându-și ostentativ (și ei și ele) elementele vestimentare specifice. În schimb, pentru un sud-european, este frisonant să vadă pe stradă, în plină ploaie rece de noiembrie, adolescenți scoțieni în talie, fuste mini și capul dezgolit, pălăvrăgind frenetic pe stradă, ieșind de la colegiu sau grăbindu-se seara spre un pub.

Muzeele în Edinburgh sunt multe, și poate… mărunte, dar inedite: al scriitorilor, al whisky-ului, al copilăriei, al catacombelor medievale, al lui John Knox, alături de cele clasice (militar, național, al orașului, de artă, etc). Până la urmă, toate acestea nu fac decât să lămurească de ce proiecția globală a scoțienilor și istoriei lor este formidabilă, toată lumea a auzit de ei și de eroii lor naționali. Și nu doar datorită lui Walter Scott (Ivanhoe, Quentin Durward), al lui Mary Queen of Scots, al lui Harry Potter (magazinele dedicate seriei sunt organizate ca niște muzee cu exponate luate din recuzita filmelor) sau lui Mel Gibson (cu al său foarte holywoodian Braveheart). Și nici datorită lui Johnnie Walker…

Încă două note generale despre Edinburgh: prețurile mari pentru orice – a nu se face cu nici un chip transformarea în lei mioritici – și piatra cenușiu-negricioasă a tuturor clădirilor sau pavajelor din oraș. Cu toate acestea, scoțienii sunt vesele, comunicativi și foarte amabili, încât până și nu puținii cerșetori localnici (nu profesioniste tuciurii de pe la noi), înveliți zdravăn în pături, îți mulțumesc cu zâmbetul pe buze pentru coin-ul pe care-l dai, fie numai pentru că rabdă de frig în ploaie, neavând de ales.