Florența allways full

 

Florența allways full

Fotografii și text de Călin HENTEA

Am crezut că la început de mai, Florența este mai puțin înăbușită de turiști, putând fi savurată mai pe îndelete. M-am înșelat. De la prânz și până noaptea centrul cvasi-pietonal florentin este asaltat de cohorte compacte de turiști mânați de un ghid cu steag în frunte sau de perechi disparate ce încearcă să se strecoare prin forfota browniană. Așa se face că faimosul Dom florentin nu poate fi vizitat decât cu prețul  a cel puțin două ore de coadă, la fel ca și mândra Campanilla.

Totuși nimeni nu poate scăpa de efectul Stendhal, chiar dacă acesta este resimțit mai ales atunci când reușești să pătrunzi măcar în câteva dintre fabuloasele muzee florentine. Soluția este cumpărarea on line a biletelor cu câțiva Euro în plus; altfel, aproape peste tot, aceleași epuizante și nesfârșite cozi, la intrare. O notabilă excepție este surprinzător de fermecătorul muzeu dedicat regizorului Franco Zeffirelli, un florentin ce a excelat nu doar pe marele ecran („Iisus din Nazaret”, „Îmblânzirea scorpiei”, „Romeo și Julieta”, „Callas forever”),dar și  în fastuoase spectacole de operă.

Odată pătruns în orice muzeu, vizitatorul dornic să se bucure de tabloul sau sculptura în original pe care până atunci a văzut-o doar în albume sau cărți poștale, are de înfruntat valurile de japonezi-fotografi-selfiști, care nu iartă nimic. Nu mai este posibil nici un moment de intimitate plastică, de trăire solitară a plăcerii artistice. Este și acesta o parte a prețului democratizării turismului mondial, a culturii și a artei accesibile pentru toți. La fel ca și „Mona Lisa” lui Leonardo, „Venus” sau „Primăvara” lui Botticelli au devenit practic inaccesibile în fața turbării turistice.

De fapt cred că Uffizi, la fel ca și Louvre sau Muzeul Vaticanului nu mai sunt muzee în care să poți vedea ceva, ci doar locuri despre care să poți spune că ai fost acolo. Dintre muzeele mari în care se pot încă vedea, simți și înțelege cu adevărat opere de artă mai sunt Galeria Borghese din Roma, colecția  lui Peggy Guggenheim din Veneția, Musee d’Orey din Paris, Kunst Historische Museum din Viena sau Palatul Ajuda din Lisabona. În rest, doar ultra-perfecționate și nenumărate aparate de fotografiat japoneze și chineze.  

Din nou în stradă, flămând și însetat, opțiunile variază între un meniu ieftin, în picioare, cu o felie de pizza sau un sandviș uscat, și osteriile sau restaurantele cu prețurile aferente, indiferent de sezon.

Florența allways full, așa cum Lorenzo Magnificul sau sculptorul  ne-pereche Michelangelo nu și-ar fi putut-o imagina sau dori niciodată.