CRISTIAN SIDA
Galeria Uj Kriterion
Miercurea Ciuc, str. Petofi nr. 4
12 octombrie 2016 orele 18
Cristian SIDA:
O FORMĂ DE DRIPPING NARATIV
 
Orice formă plastică e ctitorită, neîndoielnic, pe una ori mai multe contradicţii.
Şi cum o formă nu este niciodată neutră, se vor afla mereu sisteme de coduri (subiacente sau aparente) care se întreţes cu rostul de a-i da o noimă.
La o primă şi fugară vedere, pictura lui Cristian SIDA (fără h în prenume) s-ar înscrie într-o echidistanţă exactă între abstracţionism şi figurativ. Or, ştim că nu existăcentru absolut. (Corpul omenesc, o cochilie, un castel sunt întotdeauna, mai mult sau mai puţin, asimetrice.) De aceea se cuvine, pe loc, să ne păzim, deoarece în această urzeală de linii şi de culori amestecate, în această paletă trecând cu uşurinţă înspre pasteluri, înspre tonuri deschise, lila, alb-rozaliu, în care totul sfârşeşte prin a se (con)topi, există elemente care ies la iveală, chiar dacă simţim în ele un fel de dorinţă inconştientă de a nu se desprinde cu totul din soiul acela de haos arhaic, în care sămânţa lor a prins viaţă şi în care nespuse impulsuri le-ar cere să se întoarcă.
Încă din 2006, acest tânăr artist român (născut la Arad, în 13 aprilie 1974) a renunţat în mod progresiv la limbajul numit abstract, în profitul a ceea ce eu aş califica drept drippingfigurativ”. Alţi artişti, chiar dintre cei mai iluştri, mă gândesc la Jean Hélion (1904-1987) şi, mai ales, la Nicolas de Staël (1914-1954) se vor fi despovărat de o anume tihnă lesnicioasă, îmbietoare ca o plapumă de puf, pe care le-o oferea, aproape în sensul geologic al termenului, acea „adunare, acel înveliş” de abstracţionism. (Vorbind de calambururi, aş aminti unul prodigios, datorat tocmai lui de Staël, care-i mulţumea conservatorului, istoricului de artă şi criticului Bernard Dorival că l-a îndepărtat de „adunătura”  abstracţonismului mai înainte.)
Trebuie să ştii să te smulgi facilităţilor. Este ceea ce face Cristian SIDA într-o pictură inteligentă (dar oare nu-i fac rău, ataşându-i acesteia un astfel de epitet ?), la fel de sensibilă pe cât de cumpătată, la fel de construită pe cât de instinctivă. Formatele orizontale, mergând uneori până la panoramic, sunt aidoma unei panglici – un rubato ? (*) – care s-ar derula ori s-ar modula la infinit, una din acele benzi magnetice folosite încă în mod curent în ultimii ani şi la a cărei culoare pictorul recurge uneori, un brun, o nuanță cacao domoală, pastelată, uşor suavă. Aproape că nu există nimic viu, acid, acidulat. Seamănă cu o saga, neobişnuit de narativă, fără ruptură, un arc continuu. Formatul pânzelor, ca să ne facem o idee, răspunde perfect orizontalităţii ferestrelor lui Le Corbusier. (Se cunoaşte gluma cu privire la cele două tipuri de arhitecţi : cei care rămân cu gura căscată în faţa lui Le Corbusier şi cei care îl recuză ; dar acceştia din urmă, o să-mi spuneţi, nu sunt arhitecţi.) Pictorul a întronat pe pânză un fel de zvâcnire, de vibraţie sensibilă a spaţiului. E o poveste fără sfârşit, grefată pe un vector gigant, care pluteşte aidoma unui dop pe un flux lichid. Adesea, într-un tablou, regăsim mai multe picturi. Ce putem spune este că regăsim acolo câini, cai, un ţap, pare-se. Felurite văluri, în acel real care se destramă. Oameni din profil, mai ales, care uneori arată ceva cu degetul, cu un braţ întins, participă la percepţia pe care o avem de straniu sentiment de „în afara câmpului”, cu atât mai mult cu cât curbele, grafismele cimentează, fără însă a le satura, planurile oferite spre decriptare. Pânze înrudite formal cu cele ale lui Pollock, realizate din texturi reticulate. Într-adevăr există o urzeală, dedesubt, chiar dacă funcţionează în planuri suprapuse. Aş spune că fojgăie insolent, că mişună, de n-ar fi conotaţia un pic terifiantă. Lucruri, dar mai trebuie şi să ştii să le vezi, răsar în faţa ochilor noştri increduli. Siluete, asemenea unor fotograme, asemenea unor solarizări. Mai degrabă rare, într-adevăr, sunt personajele prezentate frontal, iar atunci, apar mai curând în postura „egipteană”, surprinse în mişcare de „eschivă”, de „camuflare”, da, chiar aşa …(1) exact aşa. Înaintând, îndemnându-se, proptindu-se unii de alţii poate, aidoma orbilor şi paraliticitor lui Breughel sau ca indienii în şir, trecând printr-un defileu, ca să preiau o metaforă cinematografică, aceea a western-ului, desenând o traiectorie memorială, burduşită de strigăte, de ţipete şi de turbare. (Şi cum imaginile sunt strivite şi spaţiul redresat, ne regăsim într-un „defileu” în al doilea sens al cuvântului, nu geologic ci geografic, de data aceasta.)
Pomeneam adineauri de Breughel, dar dac-ar trebui găsit un alt antecedent în cultura occidentală, şi mai vechi încă, acestei maniere de dripping narativ, acesta ar fi scos la iveală, probabil, în tapiseria de la Bayeux, aşadar în cultura creştină, într-un Ev Mediu de legende înflorate şi de poveşti despre Apocalipsă.
​​Care este menirea unei prefeţe, dacă ea chiar trebuie să „servească” la ceva ? Am putea spune, cu mieroasă făţărnicie, că prefeţele fac parte integrantă din cărţile pentru care indeplinesc funcţia de introducere. În realitate, se ştie clar că prefeţele sunt scrise a posteriori şi că ele constituie adesea o pledoarie pro domo explicând ori reformulând procesele discursive implicate în textul prezentat, în vreme ce textul liminar nu ar trebui să aibă altă logică decât aceea de a da cuvântul ori de a lăsa să se audă vocea celuilalt. În general, o „introducere” nu face decât să instaureze o poziţionare de cunoaştere, de autoritate, chiar dacă o prefaţă oferă în egală măsură loc pentru ceea ce, eventual, a fost uitat în întrevedere ori pentru care nu a fost găsit momentul în cadrul conversaţiei.
 
Alain (Georges) Leduc, scriitor şi critic de artă
el_si_ei_1_150100_acril_marker_pe_panza1 la_femme_grenade_150120_acrilnisip_de_uqrtz_pe_panza1 filename_0lui_gerard_mansetil_voyage_en_solitaire_acriluleip_120150filename_11_ok