Călin Hentea – Lisabona, mon amour

Lisabona, mon amour

Text si fotografii: Călin Hentea

Când am descins în Lisabona nu știam despre Portugalia decât niște clișee: vinul de Porto, Salazar, Vasco da Gama, Brazilia. Ba da, în cel de-al Doilea Război Mondial n-am uitat că Lisabona neutră era punctul de confluență al spionilor din ambele tabere. Vai, cât de superficiale și nedrept de sumare cunoștiințe.
M-am îndrăgostit din prima seară de Lisabona pentru că niște prieteni ne-au rînduit la o cină cu Fado inclusive în cartierul Alfama. Alfama nu este Trastevere roman. Alfama e pe bune un cartier boem, liric și culinar, cum poate nici la Paris nu există. Pentru orice buzunar, porcu grisu, vinul și mai ales Fado-ul cântat de membrii familiei proprietarilor cârciumioarei (sau al clubului profesionist, dar aici intrarea e 50 Euro) sunt autentice, gustoase, fascinante. Poți și tu, un biet client-turist să cânți liniștit și tare la ieșire, iar lumea te va admira.
Așa cum de admirat este pavajul migălit dintr-o piatră cubică albă, uneori creionată cu varianta neagră a pietrei, pavaj ce crează nota caracteristică trotuarelor și piețelor din Lisabona. Rezultă un adevărat vertij optic, vertij amplificat de nesfărșitele suișuri și coborâșuri mai aprinse sau mai domoale ale orașului. Atunci când ai obosit te poți așeza undeva la o masă să-ți tragi sufletul și să dai peste cap o jinjinia – vișinata lusitană sau dacă ești nesătul în ale turismului poți să iei tramvaiul 28 din Piața Camoes – el însuși (tramvaiul vreau să zic) un obiectiv turistic fermecător de neratat – până sus la castelul Sao Jorge. Aici Evul Mediu este curat și deplin, cu ziduri și creneluri cu tot. Lipsesc însă templierii, despre care se tot vorbește, mai scapă privirilor și câte o cruce a lor pe un azulejo, dar cavalerii în sine lipsesc. Am aflat de la un tutungiu prietenos de pe Avenida de Liberdad (Champs Elysee-ul lusitan) că templierii au fost alungați din spațiul public odată cu răsturnarea (prin intermediul garoafelor) a regimului Salazar, care îi exploatase naționalist-propagandistic.
Am mai observat, prin contrast cu bucureștenii, două activitați de bază la lusitani: dansul și cântecul pe de o parte și cititul pe de altă parte. Nu-i lucru de mirare să vezi că la un moment dat, la o terasă, pe stradă, el o ia la un tango pătimaș pe ea, așa în văzul lumii, sau că ei, băieți tineri și veseli cântă dezinvolți – nu neapărat pentru bani, ci pentru plăcerea lor – într-o aglomerată piață publică. Apoi librăriile. Sunt multe librării în Lisabona și sunt mulți oameni care cumpără cărți din aceste librării. Aici m-am simți frustrat pentru că nu știu portugheză și chiar dacă majoritatea lusitanilor o rup binișor și cumsecade pe englezește, nu am prea găsit cărți în limba principalilor lor aliați.