Călin Hentea – foto amintiri din Kabul

Kabul, adică sărăcie, smog și manele

Text și foto Călin Hentea, fost Colonel în Ministerul Apărării Naționale

Între Kabul şi Bagdad, greu de spus care capitală este mai periculoasă. Sângele curge deopotrivă pe străzile ambelor multiseculare capitale, astfel încât tragica contabilitate a atentatelor sinucigaşe şi a distrugerilor nici nu mai contează. În Kabul este însă o sărăcie şi mizerie care îţi izbeşte cu violenţă simţurile, chiar dacă european fiind, traversezi oraşul într-o maşină blindată cu aer condiţionat, armă la şold şi purtând cască şi vestă de protecţie. Situat la 1830 de metri altitudine, dar lipsit de canalizare, dejecţiile se scurg în şanţurile de pe marginea străzilor, pentru a se evapora apoi într-un smog vizibil ce acoperă oraşul şi este inspirat de toată lumea. Ca urmare în Kabul poți vedea ceea ce respiri; totul este să nu miroși. De aceea scobitul în nas este acceptat până și printre cei mai simandicoși europeni.

Porţile fortificate ale unor reşedinţe păzite de mercenari fără naţionalitate, plătiţi cu 500 de dolari pe zi, ascund – o spun atât localnicii, cât şi militarii NATO – un lux desprins din poveștile Șeherezadei în cele o mie şi una de nopţi. Afară, pe străzi (sau uliţe cum am spune noi) un furnicar de milioane de suflete mişună după o bucată de carne de oaie atârnând la 50 grade Celsius într-un nor de praf risipit doar de roiurile de muşte lacome, sau după un kilogram de lemne de foc, pentru hrana zilnică. Kabul, continuă astfel să-şi trăiască o viaţă atârnată cu şase secole în urmă. Pe străzile capitalei afgane nu sunt semafoare: doar câte un poliţist speriat cu o paletă verde în mână încearcă să fie băgat în seamă prin unele intersecţii. În acest furnicar Toyotele blindate ale internaţionalilor trebuie să se strecoare grăbite de frica atentatelor sinucigaşe, printre măgari şi autobuze multicolore. Nu toate femeile poartă deja celebrul văl albastru numit burqua şi nu toţi bărbaţii afgani sunt îmbrăcaţi în costumele tradiţionale cu turbanele sau fesurile aferente. Kabul-ul a fost și rămâne o metropolă profund afgană pe tot întinsul său, dar peste unele cartiere ale sale (cel al ”Zonei verzi” fiind cel mai cunoscut) a fost lipită o pojghiță subțire de poleială euro-atlantică menită să acopere această intruziune străină, ne-asimilabilă într-un corp altfel omogen, ce nu a putut fi alterat nici de ocupația britanică de secol XIX, nici de cea sovietică de secol XX.

În acest oraş a fost ridicat un monument dedicat eroului naţional de după 2001, fost comandant al Alianţei Nordului, Ahmed Shah Massoud, asasinat printr-un atac sinucigaş cu doar două zile înainte de atentatele de la 11 septembrie. Monumentul se numeşte „Massoud Circle” şi este amplasat într-un square situat între Zona verde a Kabulului (ce grupează printre altele Cartierul general al trupelor NATO – ISAF şi ambasada SUA) şi ceea ce militarii numesc Violet Road, şoseaua morţii ce duce spre aeroport, care a cunoscut cele mai multe atentate sinucigaşe.

Viaţa însă merge mai departe, iar în ochii afganilor şi chiar ai copiilor nu descoperi nici o urmă de tristeţe: mîncând te miri ce, murdari şi adesea roşi de diverse infecţii și boli, majoritatea analfabeţi, acoperiţi de praf, sunt fericiţi. Poate pentru că nu își pot imagina că viaţa lor ar putea decurge și altfel. Onoarea este mai importantă şi mai preţioasă pentru afgani decât multe alte trebuinţe omeneşti primare, celebra piramidă a nevoilor umane elaborată de Maslow nemaifiind valabilă.