Florin Bârză – vizită în atelier

Florin Bârză – atelierul în care se nasc vitralii

Atelierul lui Florin Bârză se află în zona Buzești din centrul Bucureștiului. Lucrări de la expoziții anterioare stau corect aranjate pe pereți. Desene în cărbune și picturi cu peisaje marine sau urbane acoperă „simezele”. Abia când privești ferestrele descoperi vitraliile, mai exact medalioane vitrate, create de Florin Bârză. Spațiul degajat și ordonat nu trădează că în acest atelier se lucrează cu foc, plumb topit, cositor și sticlă.

foto Lucian Muntean

Florin Bârză, cum percepi vitraliul?
Dacă în pictură raportul de culoare este la nivelul ochiului prin pigmenţi opaci, vitraliul dă o transfigurare a luminii prin culoare. Fizic, culoarea în vitraliu e o spectralitate lărgită. O artă fără umbră. Ca orga între instrumentele clasice ale orchestrei.
Culoarea-luminii amplifică distnţa între culori considerabil. Practic distanţa tonului culorii se vede în registru cald-rece relmente îndepărtată. Perspectivismul cromatic devine fizic.

Ce sunt aceste panouri – medalion?
Sunt parte dintr-un proiect amânat pentru un muzeu de istorie.
Un excurs goticizant sau romanic nu numai vizând o zonă de istorie în care civilizaţia lezează omul profund. O istorie umană în date sau conflicte ireductibile. Adică o istorie privată în lipsa căreia apar conflictele mari,socio psihisme ale evenimentelor mici legate de experienţele sedentare ale omului ce trebuie să aibe reguli de convieţuire, conflicte primare limită sau ireductibile, obide aproape freudiene, dacă nu chiar un pionierat al psihologiei abisale dau insrumentarul istoric al omului democratic.
Medalioanele sunt inspirate din pietrăria liberă de program iconografic al bisericilor timpului indicat, din pagiinile manuscriselor sau mai târziu cronologic din capriciile manieriştilor.
Reactualizarea acelor simţăminte aduc din timpuri o modernitate frapantă.
Pot fi şi obsesii personale regăsite în „freudismul” evului mediu.
Iar în sumă înţelesul se citeşte ca o reacţie postcomunistă la istorie. Poate fi şi postmodernistă.

Vorbește-mi, te rog, despre compoziția „reificare”
E vorba de instinctul de posesie dus la extrem. Lucrurile posedă omul în mod absurd şi apare procesul de reificare. Faptul ar fi comic dacă n-ar fi şi funcţional. Fără instinct de posesie omul filează, este obligatoriu chiar paleativ într-un joc uman definitoriu.
Dar nu până a transforma omul într-o aberaţie numerală.Textul marginal este rapp. ”Şi adună : ace,brice …” („Reificare” este după Arcimboldo)

Văd o lucrare fără contrast cromatic. De ce?
E un flux sanguin clorotic. Valențele decorative există doar supuse simbolismului lucrării.

Cum se plasează vitraliul în spațiu?
Ambientările vitrate ţin seamă de calitatea luminii sau chiar lipsa ei când trebuie să aduci o iluminare adiţională.
Trebuie să preconcepi efectul scontat de beneficiar şi adecvarea în spaţiul scenografic dat.
Volumul de meşteşug la un vitraliu clasic este disproporţionat faţă de aspectul său. Manualul de vitrlii scris de mine urmăreşte toate etapele de lucru. Regret că nu-l pot tipări din motivul că ar trebui să conţină imagini ale vitrliilor executate de colegi de breaslă. Motivul e ăla cu drepturile de autor. Dar îl voi plasa pe net, nonprofit. Tehnica se poate urmări în manual.

Concret, ce trebuie să urmărească un vitralier?
Cei ce ştiu meşteşugul nu întotdeauna au şi calităţi de pictor, desenator, compozitor, scenograf de ambient şi bun simţ de mediere a unei asemenea prezenţe active ca vitraliul într-un spaţiu privat.
Şi iarăşi s-ar putea vorbi de tehnici pârâte dar e inutil să mă dau magistru cu meşteşuguri de substituire.

De când lucrezi vitralii?
Am ucenicit la montajul vitraliilor la Catedrala Sf. Iosif prin anii 1974 – 75, sub coordonarea lui Ion Brodeală.

În muzeul tau imaginar ce vitralii stau în memoria privirii intâi de toate?
Chartres, fara îndoială! Ei au fost pionierii și tot ei au inchis capitolul.