Muzeul „artFORest”: limite şi oglindiri

Muzeul „artFORest”: limite şi oglindiri

Încep cu menţiunea că prezentul text despre simpozionul “No Limit” din acest an, susţinut de proiectul ”artFORest”, scris după cel publicat în revista “Tribuna” nr. 264 din 1-15 septembrie a.c.,“SÎNGEORZ-BĂI: un proiect de simpozion”, înainte de a rezuma colaborarea cu artiştii, impune referinţe legate de conceptul de muzeu, simpozion în conjunctura locală şi de construct de artă comparată.

Locul optim al dezbaterii privitor la istoria artei contemporane prin operele de ultimă noutate e, în mod convenţional, muzeul de artă contemporană. Devine însă chestionabil înţelesul tainelor prezentei istorii ce mizează pe capacitatea de oglindire a prezentei arte. Căpătăm în acest sens un răspuns retoric de la Hans Belting, autorul care se identifică în problematică: “De ce oare astăzi muzeele n-ar face experiența întemeierii unor alte instituții în care istoria artei nu și-ar mai avea locul sau unde ea arată cu totul altfel?” (Istorisirea artei în noul muzeu. În căutarea unei figuri)

Găsesc potrivit pretextul investigaţiei istoriei contemporane, plasîndu-l în proximitatea Dosul Gîrciului, patru kilometri mai sus de Muzeul de Artă Comparată Sîngeorz-Băi, întrucît în textul publicat despre simpozionul “No Limit” am lăsat să se înţeleagă, polemic, observaţii legate de conţinutul evenimentului. M-am referit la limitare (în sensul valoric), la gustul artistului pentru simpozion şi managementul în artă. Spicuiesc cîteva date interpretabile critic: muzeul şi istoria, evenimentul şi opera polarizează o sumă de cauze nevralgice, mai puţin controlabile; evit analiza operelor produse în simpozion înainte de înţelegerea constructului care se naşte, pe parcurs să suporte chestionări circumstanţiale şi în final să fie expus judecăţilor. Inclusiv istorice. Paradoxal, aici, artistul “produce” instituţia, pentru ca instituţia să-l expună (pur şi simplu), pentru ca încă pe moment corpusul social să-l digere. Deci factorul social capătă rol atît în istoria locală cît şi în istoria scrisă, occidentală. Pentru motive ştiute dacă simpozionul/colonia estivală riscă să fie catalogată în termenii „utopie socio-estetică” etc, H. Belting preocupat de reflectarea istoriei contemporane în opera de artă semnalează relaţia dintre muzeu şi negustoria de artă şi aportul muzeului în consacrarea operei; această instituţionalizare mobilizează societatea într-un sens pe care o numeşte “cultura privilegiului”. Prin urmare, contextual, sesizez o polarizare sistemică în promovare: în Dosul Gîrciului, provizoriu simpozion, edificiul estetic neotradiţionalist evoluează recurgînd la tradiţie – o cauză fiind percepţia marginală a secolului XX; în tradiţia occidentală muzeul crează apariţia depozitarulului, a colecţionarului, altfel spus al investitorului cu profit.

Apelez la două formule, artFORest vs. Abendland-Art. Prima constă în proiectul din Sîngeorz ce durează de cîţiva ani, a doua, o idee cu referinţă la criza Occidentului, un escatologic „amurg” traductibil aici ca „apus în artă”. Deşi distincţia dintre prima rezultată din raportul cu natura şi a doua din raportul faţă de corpusul socializat e o rezultantă istorică cu consecinţe, ea se diluează în pierderile de sens din arta contemporană. E adevărat, convingerea în pierderea unui sens estetic comun răsărit-apus, mai ales după cortina politică, devine riscantă – răsăritul purtînd marca post-sovietică, enclave culturale, clişee estetice locale insuficient setate într-un aparat de valori critice, apusul definindu-se esenţial revolut –, în timp ce comparaţia dintre un proiect şi conceptul de Apus e pur şi simplu, nedreaptă. (Cel puţin pentru noi). Ceea ce ar justifica minime legitimări ar consta în asocierea dintre două eşecuri, cel al ideii de modernitate şi cel ideologic şi gîndul de revigorare-reconstrucţie. Aplicat, observ că „artFORest” e o metaforă, numele conţine mixturi filologice, ţinteşte conceptual; Abendland, ţinutul de odinioară purtînd un nostalgic „dincolo”, a turnat în piatră şi metal un mistic şi solid concept reflexiv; în fond ambele sintagme trimit prin determinare la cea mai sinceră căutare de sens. Nu de specific, nu de identitate.

Între Dosul Gîrciului şi Sîngeorz, primul loc cu rezonanţe atavice din vremuri de mit unde se vor fi întîmplat minuni şi al doilea pomenind de Sîn-Gheorghe, curge imaginaţie şi taifas. Muzeul, dincolo de chestionările contemporane, repede spus, capitalizează obiecte cu conştiinţă artistică. Enunţ un paradox: în cariera muzeului din „gîrci” plasticianul a practicat abstracţionismul şi un concepualism adaptat şi după colecţia lucrurilor din tabăre s-a făcut muzeul cu obiecte diferite. Realitatea ne oferă Muzeul de Artă Comparată Sîngeorz-Băi, din judeţul Bistrita-Nasaud ale cărei origini constau în iniţiativa artistei Ileana Antonu care donează oraşului lucrări realizate în urma experienţei sale de “artist de colonie”. Locul capătă valoare patrimonială datorită colecţiei ulterioare obţinute din piese de factură etnografică locală. Astăzi, muzeul e un altfel de muzeu conceput să interacţioneze dialogul estetic dintre obiectul cu semnificaţie etnografică şi obiectul artistic contemporan. Colonia, realizarea in situ, produsul artistic, sînt consecinţe tradiţionale. Mă gîndesc la altfel de tradiţie, una în proces evolutiv.

Artiştii de la “No Limit” lucrează potrivit liberei manifestări, în conformitate cu opţiunea, maniera, imaginaţia şi propria identitate inspirate de loc. Apreciind ideea unui alt fel de muzeu aspirat de gînditorul german, invocată la început, fără să fac vre-un ocol hermeneutic, instituţia e relativ diferită de muzeul de artă contemporană. Operele rezultate in situ, expuse în relaţie cu obiectele din cultura rurală, oricum, interacţionează diferit. Aduc în prim exemplu CĂMAŞA DE PIATRĂ (optez pentru Cămaşa de andezit), sculptura lui Maxim Dumitraş constructorul muzeului în forma actuală. Autorul nuanţează limbajul gramaticii plastice avangardiste, constructivismul continuat în est şi asimilat în timp în sculptura ambientală intervenind cu cromatismul albastrului arhetipal folosit de sătenii din veacurile anterioare pentru zugrăvirea caselor. Lucrările ansamblate cu obiectele rurale seamănă/se disting în spaţiul muzeal. Cele mari, plantate în parcul muzeului, rezonează în festivităţile cu ceteraşi.

Lucian Muntean, operează cu lorniorul camerei de documentarist înregistrînd obiectiv teritoriul şi, alternativ, pictează. HARTA IMAGINARĂ –I şi II (inspirate din Roşia Montana şi Dosul Gîrciului), lucrări de expresia matieristă, brutalistă chiar, fără vre-o influenţă din Tapies se remarcă – dincolo de reflecţiile artistului francez care în crezul său pentru progres se conexase la disciplinele ştiinţelor – aglutinînd experienţa vizuală cu aceea a studiilor sale din geologie. Operele produse fac punte între lume, idee şi om; expuse optim, pe orizontală, conferă varietate în lectura spaţiului muzeal.

Seniorul grupului Tică Răducan, fidel crezului că în arhetip constă geneza actului artistic, expune o parte din lucrări în motivul care l-a interesat: Pomul. POMUL ARHETIP e titlul lucrărilor ce îl prezintă, candid şi inefabil.

Emil Cassian Dumitraş, ceramist în tradiţia şcolii, face experienţa mixajului dintre materialul textil, ceramică şi lemn – felii decupate de trunchi lasînd lecturării temelia culturii lemnului şi a cercurilor solare topite în evoluţia copacului. În instalaţia PARTE – ÎNTREG-PARTE (Jocuri fragmentare) alcătuită din cincisprezece piese, emoţional, evoluează în direcţia – no limit – unui izomorf abstracţionism simbolic.

PRESĂ PENTRU PERSONAJ, opera sculpturului Eugen Petri, adaptează limbajul deconstrucţiei la icoană, la lumea de „dincolo” pe care le „de-limitează” literalmente descriptiv. Şurubul cioplit în andezit, întreaga lucrare, crează un conflict vizual presant pentru spectator (cu aluzie la lumea de azi).

Gabriela Culic, sub titlul celebrului film din cinematografia americană, PE ARIPILE VÎNTULUI, face o suită de lucrări în care transferul poetic, emoţional, se produce prin mediumul materiei picturale. Lucrarea-imagine visează în timp ce abstracţia de factură expresionistă se dizolvă în umiditate, drepping şi în telur pictorial.

Pentru Maria Balea pictura devine experienţă în sine şi pictură ca proces. În „No Limit” lucrările artistei, după eludarea titlului, capătă identitate în proiectul simpozionului. În plus, „no name” justifică proprietăţile picturii de dragul picturii, neconfundabile, subsemnatul asumîndu-şi regretul unei evaluări meritate.

Salut pictorul Arpad Racz din Germania pentru lucrările cu Nume mai degrabă decît cu titluri: CHEMAREA PĂMÎNTULUI (Mîna) şi UMBRA PĂRINŢILOR. Fără să dezvolt ceea ce se vede, ating cîteva elemente: limbaj plastic minimal, suport conceptual definit limpede şi cu sensibilitate intelectuală acută, combustie emoţională sub controlul regizării suprafeţei şi, mai ales, oferta lecturii stratificate.În muzeul alternativ dialogul estetic comparat cu obiectul etno sau de cult este asigurată.

Ţin să disting un rezultat din generaţia care ne urmează: Alexandra Mureşan cu ABAC, obiect-instalaţie. Originarul computator, azi computer e pretext ironic şi ludic pentru lume, artă, informaţie şi comunicare. Mijlocul tradiţional ceramic – mijloc în care operează excelent –, cald şi convenţional, transferă ideologic, plastic, estetic, o veritabilă cred, libertate ideatică. Opera alunecă din simbolismul constructivist post-sovietic, asimilează bîlba gramaticii vizuale neo-bauhaus îmbătrînite în fostul bloc de răsărit, în timp ce apropriază şi depăşeşte valorile simbolice provinciale.

Din motive obiective evit comentariul la propriile lucrări prezente în simpozion, limitîndu-mă la amintirea titlurilor: M.I.N.A. (ministerul industriei, naturii şi artelor – lucrare nenumerotată), VISUL DOMNULUI BAUCHAUS nr. 9 şi VISUL DOMNULUI BAUCHAUS nr. 10

Închei crezînd că nu pot aprecia muzeul de la Sîngeorz ca “lăcaș“ („shrine“) divertisment, nici o arheologie a muzeului, decor (setting) şi scenă (“stage”) de teatru, sursă de informare, surpriză sau tezaur de sentimene şi emoţii şi nici un ritual al memoriei (v. H. Belting şi Arthur Danto), Muzeul de Artă Comparată socotind că se re-constituie într-un continuum Work in Progress.

text: Ioan Augustin Pop, foto lucrari Maxim Dumitraș, Lucian Muntean

Maxim Dumitraş