Eroul relativ

Consecvent ataşamentului său faţă de gesta eroică, de tragismul unei vieţi marcate de semnul puterii virile, idealiste şi incompatibile cu idilicul şi chiar cu paradisiacul, Florin Mihai abordează tema atât de suspectă astăzi a Eroului, cel ce îşi joacă destinul şi prin care comunităţile niciodată în echilibru şi pacificate ale lumii şi-l joacăl la rândul lor, pe creasta îngustă şi aspră, riscantă şi pasionant asaltată de abisuri, dintre valorizările idealurilor şi sub presiunea violenţei. Eroul şi teroristul şi antiteroristul după perspectiva democratică/nedemocratică a lecturii, practică aceleaşi ordalii, acelaşi curaj, aceeaşi nepăsare faţă de farmecul şi tentaţiile lumii, traversând aceleaşi peisaje şi strofe de baladă aride şi monumentale. Practicând un hiper-realism cu travesti baroc, artistul care pune în scenă cavaleri, tauromachii, cai în luptă sau galopând temerar prin Istorie, întâlneşte de fapt nucleul pasional al barocului istoric, acest teatru al dramei individuale pătrunse subminativ şi totuşi apoteotic în schematicul contur al eroului medieval. Odată cu această nuanţă, rimată de Shakespeare, Lope de Vega, şi, cu ironie nostalgică de Cervantes, Eroii devin mai accesibili empatiei şi suspiciunii, unei imaginării a experienţei interioare dificile şi contradictorii, proiecţiilor anxietăţii colective. Eroii aceştia problematici şi ambigui glorificaţi de Rubens, de Tintoretto sau de Georges de La Tours, umplu scena ficţiunii reflexive şi reveriei lui Florin Mihai cu amplele lor pelerine, pălării şi cu spadele lor ce taie diagonal câmpul compoziţiilor, alături de tărgi funerare pentru cadavrele cailor eroici şi tauri ce vin în plin avânt spre bandeletele ucigaşe. O mare retorică a forţei în nestăvilit tropism spre Moarte. Un registru cromatic ascetic violent şi carnal – roşu, negru, alb, rareori albastru sau nuanţări de griuri calde şi reci susţin desenul ferm, dinamic, retoric desigur, sigur pe tropii vizuali ai spectacolului violenţei ritualizate.

Un ciclu de desene – vedeta expoziţiei – dedicat calului, simbol şi semn al frumuseţii dinamice, apocaliptice şi graţioase, relaxează fără a-l părăsi, acest areal tematic, al poeticii Eroului. Unul dintre meritele acestui demers în care autorul îşi exploatează cu atâta francheţe reveriile interioare, un fond oniric îndatorat unei cumulative mitologii zonale, – o zonă receptivă faţă de ecourile barocului şi romantismului european, dar şi marcată de conflicte şi deci, de modele eroice este tocmai capacitatea de a pune în valoare funcţia culturii actuale de a condensa o devenire istorică şi o continuitate a retoricii imagologice, dincolo de scenografiile şi măştile temporalităţilor discontinui ale limitativei istorii trăite.

Alexandra Titu