Titi Ceara

Mandra Vasile Craita

Serbana Dragoescu

Tiberiu Fekete

Dorel Gaina

Cosmin Hais

Dan Hatmanu

Feleki Karoly

Florin Mihai

Liviu Nedelcu

Sorin Oncu

Miklos Onucsan

Cosmin Paulescu

Ugron Reka

Marlena Preda Sanc

Eugen Savinescu

Aurel Vlad

Criza

Mult mai vast ca areal de acoperire semantică şi situaţională  decât stricta incidenţă socială, economică sau politică, fenomenul CRIZEI şi termenul ce îl desemnează a atins, în recurenţa manifestărilor sale, marile – şi modestele – schimbări de paradigmă, mutaţiile istorice, rupturile produse în conştiinţa colectivă şi în imaginarul colectiv de transformările experienţei religioase, şi universul culturii, solidar celorlalte realităţi. Arta, ca mediator în aceeaşi măsură eufemizant şi critic între realitatea brută şi conştiinţa stratificată de la nivelul dominat de inerţii reactive şi nivelele progresiv elitare, interpretative, gata să formuleze atitudini, pune în act – formulează – a efectelee fenomenelor ce constituie ansamblul conflictual, provocant, al realităţii şi modul în care actualitatea existenţială, memoria colectivă istorică şi arhetipală (în care se întâlnesc presiunile inconştientului şi lucidele evaluări ale hiperalertei conştiinţei), reflectă, arhivează, comentează critic, indică atitudini faţă de contextul fenomenal. Ca fenomen inclus contextului istoric, arta parcurge la rândul său crize recurente, care o distanţează până la autonomia absolută (formulată ca program şi mit) la suprapunerea tautologică în instanţele nonesteticului, concretului istoric ce o generează şi o provoacă.

Expoziţia de la Galeria de Artă din Focşani, organizată de artistul director de proiect Liviu Nedelcu în ciclul de selecţii dedicat artei româneşti contemporane, se focalizează asupra aspectului social, dependent de coordanatele economic şi politic ale crizei care întrerup brutal trama de iluzii generate de promisiunile unei integrări în universul mitizat al libertăţii democratice, al securităţii politice, al paradisului economic, trăit sau măcar proiectat de fracţiunea esteuropeană, ca şi de alte regiuni ale lumii contemporane, seduse de proiectul mondializării, de permisivitatea  unui spaţiu politic fără frontiere, de pluralismul cultural. Căzută în realitate, utopia integrării fără limite a impus adaptarea la tensiunile, conflictele, degringoladele axiologice ale acestei lumi construite pe formulările şi declinurile recurente ale mai multor utopii, ca şi costurile îngrijorătoare ale participării la miraj.

Expoziţia reuneşte lucrări ale unor artişti reflexivi, care abordează cu discernământ dar fără reticenţe programe imagologice angajante. În majoritate critice, privind criza ca pe un catalizator caracterial, ca pe un moment al “dezvrăjirii”, ca pe un fenomen meschin şi depizant cultural, în care presiunile economice şi sociale şi grotescul politic nu lasă artei speranţa suportului financiar, sau măcar un spaţiu de vizibilitaate. Dar, niciodată cu desăvârşire sufocată de cenzuri şi supraabundenţele imagirei nonculturale, în posesia forţei de afirmare a imaginii, manevrând prin excelenţă ca pe o dimensiune specifică retorica dramaticului sau comicului, ironiei, deriziunii, dezafectării, arta contemporană confruntată, de la prima avangardă la actualitatea stringentă îşi asumă reacţia la fiecare versiune şi timp al trădării marilor proiecte ideale. Declinul utopiei, dezafectarea jocurilor de măşti, marcheatză tonalitatea grupajului.

Emblematice, cele două “Steaguri din tablă”, ale Şerbanei Drăgoescu depăşesc ca anvergură a semnificaţiei angajamentul imediat, referinţa localizantă la timpul timpul crizei actuale debutată ca implozie economică, ca scandal financiar şi extinsă la violenţă politică şi război. Purtând fiecare o pereche antinomică de termeni – avânt/declin şi criză/repaos – , Steagurile indică emblematica dialectică a discursului istoriei, procesualitatea devenirii sub aspectul său ontologic şi etic. Prezenţa lor, obiecte radical nonconformiste, intens referenţiale, impune o prestanţă discursului întregului ansamblu de lucări, şi intră într-un dialog despre condiţia imaginii despre relaţia dintre metafora textuală, imagistică şi resorturile transpunerii culturale, cu ansamblul virtual de realităţi progresiv absorbite în metafora imagistică într-un joc de reflectări şi suprapuneri decupată de Fekete Tibor din expoziţia sa “Imagini despre imagini”, un discurs despre manipulare. O perspectivă radical diferită pune în centrul atenţiei drama individului generic sau localizat istoric şi topografic.

Solitar într-o tentativă dramatică de comunicare, individul generic, izolat în spaţiu de sculptorul Aurel Vlad, dizlocat din grupajele sale solidare în eroism sau mediocritate, sufocat în propriul său individualism replică peste timp “Strigătului” lui Munch, care anunţa condiţia profundă a modernităţii. Expresionismul acestei figuri realizate laconic, fără risipă de efecte volumetrice şi incidente plastice, se referă la un dat de dincolo de prezentul concretizat faptic.

Abordată de Liviu Nedelcu, tema solitudinii ca o consecinţă a marginalizării deschide drama individuală spre condiţia unui amplu grup uman, caracterizat de vârstă şi condiţie socială. Cele două personaje cu atitudinea lor ce exprimă o resemnare perenă, de dincolo de orice actualitate, şi având autoritatea afectivă a amintirii personale, evocă umanitatea rurală dizlocate de civilizaţia industrială şi postindustrială. Alăturarea, unei coloanei de secvenţe din fluxul propagandei politice de televiziune, indică sciziunea profundă a celor douăcondiţii temporale, a celor două alternative de viaţă.

Aceeaşi gravitate a dramei o invocă, în maniera sa primtivistă, lucrarea monumentală a lui Titi Ceară, indicând prin arhaismul formal/material neîntrerupta, transistorica actualitate a crizei. O viziune inocentă, dintr-o perspectivă infantilă, impune tema scindării persoanei, ca un complex psihic, din lucrarea lui Dorel Găină, ca o meditaţie relaţionată cu momentul primei scindări situată la nivel infantil de Jacques Lacan urmăreşte traseul alienării, ce expune conştiinţa de sine disoluţiei. Desenul citând sintetismul desenului infantil subliniază acest joc referenţial.

Criză profundă a rupturii, pe care o regăsim în prezenţa stridentă, dar esenţial izolată între opacitatea spaţiului fără adâncime şi barajul linear plan din pictura lui Ştefan Haiaş, sau în vidarea conţinuturilor comunicării din pictura lui Vasile Crăiţă Mândră, centrată de semnele ce metaforizează, fluxul discursului absent. Deschiderea spre social este susţinută de imaginea expresionist realistă a măturătoarei, monumentalizată de Marilena Preda Sânc într-o imagine ce se impune prin ireductibila sa semnificaţie cotidiană, fără deschideri dincolo de saturarea de cotidianul social, fără  accente de dramă, interzise de regimul cromatic şi formal. Perspectiva critică formulată de Sorin Oncu, artist protestatar, este şi mai radicală punând în dezbatere condiţia fiinţei umane  ameninţată în integritatea  sa corporală, în securitatea sa de traficul de organe, consecinţă a explorărilor ştiinţifice dedicate conservării, perenizării selective a omului contemporan, dependent de viaţa sa corporală. Imaginile opun indicii morfologice intens dramatice cu o cromatică solară. Condiţia socială – această socialitate definitorie cheamă inevitabil şi ironia, acest instrument incisiv al deconstrucţiei falselor mituri, al gestionării deziluziei. Dan Hatmanu condensează într-un portret metamorfic mutaţia individului sub seducţia/presiunea une societăţi dominate de imperialismul financiar, abstractizant. El citează cu instrumentarul afişului alegoria de tip manierist în care portretul se configurează prin obiecte reprezentative. Mai direct critic, Fekete Karoly şi Eugen Savinescu dedică procentajului emblematic al recesiunii manevrate politic imagini explicite ale afectării fundamentelor vieţii – hrana şi sexualitatea. Acelaşi tip de ironie explicită aplică şi Cosmin Paulescu în imaginea dedicată unui anticonsumism generat nu de o conştiinţă etică sau de o ideologie, ci de o deja tradiţională pauperitate. O notă de tristeţe nuanţează, în lucrarea lui Miklos Onucean, ironia imaginii austere a festinului de sărbătoare, a românilor, popor atins oricum de „impotenţa sărbătorii” după formularea lui Andrei Pleşu. Dar, radicalizând ironia ca atitudine integrată referenţial în moştenirea primei avangarde, şi propunând ca subiect/pretext al dezafectării marilor teme, ierarhiei valorizante ale artei tradiţionale un obiect la rândul său dezafectat, Ugron Reka suprapune procedeul artistic al rupturii între funcţionalitatea semnului şi conţinutul său în raport cu realitatea. Dezafectarea sistemelor economice, sociale, se regăseşte în acest proces metaforic.

O viziune tragică asupra sacrificiului ca tehnică a ieşirii din criză, sacrificiu ce integrează cu statut egalizator produsul artificial, dublu manufacturat, substitut al fiinţei vii şi viul primitiv şi violent, transpune în spirit suprarealist Florin Mihai.

Deşi restrânsă ca selecţie, expoziţia dedicată crizei reuneşte atitudini şi asumări stilistice nuanţat diferite, reunite de apelul la complexitatea riguros articulată a retoricii imagologice.

Alexandra Titu