Identităţi @ Galeria de artă din Baia Mare

Elena Ilas

Győri Csaba

Győri Kinga

Mircea Bochis

Maxim Dumitras

Mirela Traistaru

Giuseppe Strano Spitu

Elena Ilas

Mirela Traistaru Motto: „Nu există nici un drept de ospitalitate […] ci un drept de vizitator, care se cuvine tuturor oamenilor ce aparţin societăţii, în virtutea dreptului de posesiune comună pe suprafaţa pământului, […] originar […] niciunul neavând mai mult drept asupra vreunui loc pe pământ decât altul”. (Immanuel Kant, Spre pacea eternă. Un proiect filosofic, 1795)

Neconvenţional. Indiscutabil, expoziţia Identităţi organizată de sculptorul băimărean Gyori Csaba reprezintă una dintre cele mai reprezentative discursuri vizuale cu care debutează agenda galeriei de artă aflată sub egida Uniunii Artiştilor Plastici din Baia Mare – Filiala Baia Mare, în anul 2011.

În ansamblu, construcţia expoziţiei gravitează în jurul ideii centrale a apropierii unor artişti care şi-au asumat parcursul estetic al unei şcoli de gândire artistică sau, dimpotrivă al unei opţiuni individuale, însă preocupările lor diverse converg spre aceea;i aspiraţie comună a eului, de transparentizare a universului lăuntric. În acest context interpretativ, cea de-a treia ediţie a expoziţiei Identităţi a reunit artişti plastici precum Mirela Trăistaru (Bucureşti), Elena Ilaş (Cluj), Maxim Dumitraş (Sângeorz-Băi), Giuseppe Strano Spitu (Reggio Calabria, Italia), alături de gazdele băimărene Gyori Kinga, Bochiş Mircea, respectiv curatorul expoziţiei, Gyori Csaba.

Prin promovarea unui discurs vizual de prezentare interdisciplinară, specific conştiinţei pluraliste – concepte, genuri, tehnici şi diverse maniere de abordare artistică intervin juxtapuse într-o coerenţă postmodernă, în urma căreia expoziţia convinge tocmai prin eludarea convenţiilor de divulgare a posibilelor conexiuni existente între lucrările expuse.

Astfel, prezenţa lui Maxim Dumitraş, consacrat pentru dexteritatea cu care glisează între diversele tehnici şi mijloace de comunicare estetică (sculptura, pictura, land-and art, video-art, performace sau happening), configurează profilul artistului vizual a cărui subversivitate vizează, încă etapa debutului, supunerea formulelor canonizate. Prezent în expoziţie cu tridimensionalităţi conceptuale (Inele) construite pe soluţii compoziţionale conjugate în baza principiului „includerii absenţei” (Locuire, Trecere, Verigi), artistul transparentizează esenţa acestora astfel: „sculptez haiku-uri! […] Le-am numit Absenţe. Eu încercuiesc acolo absenţa, golul – adică o lume întreagă. Le încercuiesc printr-un semn, printr-un haiku.” Prin recursul la versificaţia tradiţională japoneză a secolului XIX-lea (17 silabe repartizate pe 3 versuri formate din 5,7,5 silabe), Maxim Dumitraş transgresează formula literară în arealul iconografic al semnului plastic, printr-o soluţie compoziţională circulară şi extrem de laconică. Astfel, reducţionismul structural al verigii, similar poemelor haiku semnate de Banya Natsuishi., condensează în simplitatea sa esenţa, tensiunea şi liniştea imensităţii absenţei abstractizate.

Aceeaşi operare de neutralizare a graniţelor dintre genuri caracterizează lucrările Mirelei Trăistaru. Peisajele sale monumentale (Grădina) surprind tocmai prin curajul eludării formulelor consacrate ale expresiei bidimensionale, impun un altfel de lecturare a realului, postmodernă, prin atingerea simultană a limitelor dintre pictura de şevalet, body-painting, performance şi instalaţie. Dar, dincolo de simbioza senzuală a universului vegetal cu cel al „eternului feminin” goethian, lucrările transpuse într-un biotop artistic asemănător celui băimărean, pot fi decodificate (poate eronat) şi în logica unei revolte împotriva falsei pudori, ipocriziei sau al fariseismului generalizat.

Pe de altă parte, arta corporală a devenit una dintre cele mai incisive subiecte de meditaţie a perioadei contemporane, datorită unei sincronizări a experimentalismului românesc cu ritmul general-european al secolului trecut, când a devenit un comportament predilect al artiştilor inovatori ai generaţiei optzeciştilor. Subversivitatea acestei consecinţe a dus la eliberarea treptată de sub tutela subiectului tabuu, dar a rămas tributară unei percepţii împrumutată din recuzita teoriilor din psihologia şi filosofia modernă, în care corpul este tratat într-o viziune dualistă, ca expresie a interiorităţii (eul) şi a exteriorităţii (construcţie). Într-o astfel de direcţie se înscriu lucrările lui Mircea Bochiş (Femei uitate pe plajă) tratate în maniera tehnică a unui grafism extrem de persuasiv. Ipostazele prezenţelor feminine, indică nu doar o consecvenţă în demistificarea subiectului, identificată şi la nivelul discursului său expoziţional anterior (Nuduri), dar şi intenţia de a impune parcurgerea materialităţii exterioare, a învelişului-cochilie, alături de exploatarea lăcaşului interior. Imolaţia peisajului, prezent în titlurile lucrărilor doar ca pretext, plasează investigaţia artistului în toposul abstract şi generalizat al femininului mundan, în care senzualitatea, temeritatea şi efortul volitiv uşor diabolic al seducţiei se autodefinesc în lipsa oricărei cenzuri.

Lucrările Elenei Ilaş, repectiv al Kingăi Gyori ating contexte interpretative distincte ale figurativului. Segmentarea convenţională a Siameze-lor elaborate de Elena Ilaş rememorează formal şi simultan o serie de citate ale memoriei artistice clasicizate şi care devin sintetizate şi reconfigurate într-un demers stilistic autentic. Astfel, arcada ochilor, prin abordarea lor iconică parafrazează universul tainic şi complex al imago-ului sacru bizantin, reificarea lor în oglindă a sufletului, dar în acelaşi timp, reprezintă o trimitere la limbajul idolilor cicladici, al sculpturii africane şi brâncuşiană. Însă, dispersia acestor trimiteri în plan compoziţional nu se realizează printr-o transplantare pur mimetică, ci în urma unei abstrageri arhetipale asumate a paradigmei specifice diverselor coduri culturale.

Valorificarea juvenilului şi a inocenţei, dublat de conceptualizarea transgresării spaţiilor delimitate (interior-exterior) fac obiectul lucrărilor semnate de Gyori Kinga. Opţiunea pentru abordarea super-realistă a imaginii şi utilizarea griului vibratil devenit atotputernic în pictura actuală, trădează o secvenţă din biografia formării sale profesionale, legată de mediul artistic clujean.

De asemenea, italianul Giuseppe Strano Spitu promovează sculptura de concept, cu structuri nonfigurative care surprind prin dubla lor funcţiune: contemplarea obiectului de artă în sine şi a materialităţii volumelor, respectiv prin proprietatea lor de a se autositua în zona reflexiei. Majoritatea lucrărilor sale sunt rezultate ale combinaţiei dintre materialul organic (lemn) şi cel compozit, de factură tehnologică (metal, răşini polimerice, culoare acrilică, coloranţi etc.) ceea ce dezvăluie una dintre aspectele gândirii sale artistice: reconcilierea dintre natură şi tehnologie. Pe de altă parte, lucrările devin reprezentative şi în acest caz, pentru opţiunea diluării genurilor artistice, ca parte a simptomatologiei generale a postmodernismului: lucrările pot fi percepute ca sculpturi colorate, în care constanţele cromatice contribuie metaforic la decodificarea sensurilor, ori ca volume tridimensionale.

Aceeaşi abordare conceptuală se regăseşte în lucrarea Înlănţuire semnată de Gyori Csaba şi se înscrie în aria aceloraşi dezvoltări spaţiale care au ca principiu guvernator conceptul, structuralismul minimal, echilibrul între gol-plin, ansamblu-spaţiu şi o grijă aparte pentru suprafaţă. Prin reducerea la gramatica elementară a formei, semnificatul este mutat într-un spaţiu al metaforelor extrem de generos. Astfel, indiferent de limbajul semiotic al diferitelor medii culturale, fântâna este asociată cu energia care hrăneşte şi dă naştere, cu simbolul feminin al fertilităţii, dar şi al cunoaşterii, iar prin soluţia compoziţională adoptată, lucrarea rescrie permanent traseul unui cerc care face legătura între teluric şi celest. În general, majoritatea lucrărilor elaborate de Gyori Csaba prin echilibru, emergenţa şi nobleţea formei se situează în proximitatea principiului estetic al apolinicului antic.

Botiş N. Eniko

Istoric de artă

Baia Mare, 17 februarie, 2010