Artă și sacralitate

Permanența sacrului

Identificarea şi aşezarea sacrului în exerciţiul artistic este una din achiziţiile fundamentale ale artei moderne, care îşi regăseşte astfel un drum de la care părea să se îndepărteze în euforia experimentală inaugurată odată cu descoperirile impresionismului. Cufundarea în nemărginirea lumii vizibile şi cuprinderea, în etape ulterioare, a aventurii cognitive, a teritoriului la fel de vast al lumii intangibile a putut să-i dea omului sentimentul libertăţii absolute, altfel spus, sentimentul desprinderii de orice constrângeri, de tutela divinităţii, îndiferent ce nume i-ar putea da acestei realităţi diversele arii culturale aduse de expierenţa timpului, de „teroarea istorică”. De aici, această neîncetată căutare a noului, a unor expresii ce adâncesc, în esenţă, cunoaşterea unor realităţi şi fenomene din microcosmos şi din  macrocosmos, dar, în profunzime, nu fac decât să se subînscrie generalei tensiuni generate de esenţiala prezenţă a sacrului.

Arta modernă şi postmodernă înseamnă o lărgire necontenită a orizontului, dar, după cum realizăm din ce în ce mai limpede, nu s-a emancipat niciodată cu adevărat din universul sacru. În desfăşurarea efervescentă a modernităţii, un pictor ca Georges Rouault păstrează duhul vitraliului din aşezmintele religioase. Figurile pe care le reprezintă acuză o dezminţită forţă fizică, apropiată de recentele experienţe ale mediului expresionist, dar o vocaţie specială a pictorului face să transpară din adâncul lor o spiritualtate care devine, în fapt, adevăratul erou al imaginii. Un alt artist, Marc Chagall, socotit de regulă în ordinea avangardei artistice a secolului al XX-lea, îşi găseşte un drum propriu, într-o formulă apropiată de suprarelism, dar care, se bazează pe sistemul de simboluri şi reprezentări a copilăriei sale, pe motive ce evocă lumea biblică, mitologiile orientale, basmele ruseşti, ce dezvăluie persistenţa sacrului, demonstrată de vitraliile elaborate pentru Biserica Plateau-d’Assy, Savoia, Catedrala din Metz, Centrul medical din Ierusalim.

Dar, argumentul cel mai hotărâtor al permanenţei sacrului ni-l dă, poate, pictura lui Kazimir Malevici – una din culmile expresiei abstracte din arta modernă. Propunându-şi să elimine din imagine orice referinţă la lumea obiectuală, la concret, pictorul încearcă să reprezinte pura sensibilitate. El concepe tabloul ca pe un spaţiu infinit în care un pătrat, impersonal prin geometria sa absolută, crează un reper, un punct în care sensibilitatea umană îşi află un reper, o situare în profunzimile cosmice. „Eu – scrie Malevici – n-am inventat nimic. Am simţit doar noaptea în mine însumi, în ea am întrezărit ceva nou pe care l-am numit suprematism. Acest ceva s-a exprimat printr-o suprafaţă neagră reprezentând un pătrat”. Artistul, atent la cea mai profundă căutare a artei moderne, evocă miracolul antropogonic, darul originar al creaţiei, la care nu va înceta să se raporteze artiştii tuturor timpurilor.

In expoziţa pe care o prezentăm acum, întâlnim artişti ataşaţi direct universului sacru. Aşa sunt Constantin Flondor, autor al unor experimente care l-au condus la închegarea grupului „Prolog”, Marin Gherasim, care aduce în lumină un elocvent material simbolic, Silvia Radu, cu fiinţe divine care îşi cer o condiţie formală şi cromatică, Şerbana Drăgoescu, cu o severă disciplină geometrică ascuzând un imens potenţial afectiv, Gheorghe Zărnescu, un sculptor fascinat de puterea de expresie a volumului, Delia Corban, mereu interesată de morfologii şi discursuri literare purtătoare de conţinuturi sacre. De asemenea, mi se pare extrem de interesantă expierenţa figurativă, cu numeroase trimiteri la real, intreprinsă de Ilie Boca, Ion Iancuţ, Ştefan Pelmuş, Mihai Chiuariu, Liviu Nedelcu, Alexandru Grosu, Zamfira Bârzu, Dana Acea, Florin Mihai, Alexandu Rădvan, Miruna Budişteanu, Rudolf Bone, Marcel Munteanu, artişti care contribuie la redimensionarea artei româneşti, în ceea ce are ea fundamental sacru.

Constantin Prut