Scriu acest mesaj cu mare tristeţe. Am primit o invitaţie la o expoziţie de artă contemporană în Casa Ghica (aflată în curtea şcolii de artă). Acolo a fost locul unde am avut atelier (preluat de la Geta Brătescu) timp de 20 de ani, din 1990 până în iulie anul ăsta când UNA m-a dat în sfârşit afară. Pe mine şi pe toţi artiştii din clădire. Nu comuniştii tâmpiţi, nu capitaliştii veroşi, ci Universitatea de Artă ne-a aruncat în stradă. Fără alternativă.

Oficial ni s-a spus că nu ni se mai poate asigura integritatea (ha! ha!), clădirea fiind şubredă de la cutremur (mamă, ce grijă! pe bune, aşa scrie pe ţidula primită de la juristul şcolii), neoficial ni s-a spus că studenţii nu mai au loc (asta cred sincer, pentru că sunt aşa de mulţi cei care plătesc studiile, şi fac deci salariile profesorilor, că dau pe dinafară) şi mai neoficial – că zgârie-norul de vizavi a ameninţat şcoala că o transformă în parcare şi deci, vezi, noi, artiştii, trebuie să fim solidari şi să ne cărăm dracului din Casa Ghica, care, fiind de patrimoniu, nu poate fi demolată şi deci UNA, care a primit-o cadou de la Ministerul Educaţiei, scapă şi ea. Bravo UNA!

A fost o moarte lungă (ni s-a spus „roiul” acum doi ani!, după care rămânând fără contract de închiriere am stat toţi fără curent şi fără apă, tipic pentru condiţia artistului în secolul 21 românesc şi tipic pentru felul în care şcoala de artă contribuie la această condiţie. Am fost toleraţi 2 ani în această situaţie, nu pentru că UNA ne iubeşte, ci pentru că n-a avut bani să refacă acea clădire). N-am găsit nici o alternativă, pentru că în 2007, când a început sfârşitul, nu se putea închiria nimic, preţurile fiind mai mari ca la Viena. Până la urmă, în disperare, am dus toate cataloagele acasă la Sibiu.

De 20 de ani am folosit atelierul nu pentru arta mea, ci pentru artă în general, acolo având sediul CAA (Arhiva de Artă Contemporană), am făcut zeci de prezentări, dezbateri, discuţii şi câte şi mai câte. Unii dintre cititorii acestei liste au participat activ, alţii întâmplător, unii au auzit ceva şi probabil o parte habar n-au de locul ăla. Într-o vreme, cine era activ sau cine era supărat pe sistem ajungea la CAA. Am ţinut loc de instituţii când aproape toate s-au desfiinţat şi loc de critică atunci când aproape toată lumea a pus botul. Asta nu ne-a făcut prea simpatici (ţineţi minte polemica cu ziarul Detecţie Draft care critica MNAC?). Noi făceam altfel de şcoală. Aveam o bază de date (cataloage, documente) unică în România, iar experienţa mea şi a Liei în practica artei contemporane, luată împreună, este neegalată în această ţară. Am oferit această experienţă şi arhiva, şcolii: păstraţi arhiva şi noi ne angajăm să facem seminarii cu studenţii voştri. Am vorbit cu surzii… Nu-i aşa, doamna rector? V-am dat o carte cu istoria CAA. Am dat-o degeaba. Pe urmă am văzut pe planul care a câştigat concursul de amenajare (de care am aflat din presă, că nimeni nu s-a obosit să-mi spună, boule, facem concurs pe spaţiul tău), unde în locul arhivei noastre urma să fie arhiva lor. Bravo UNA!

În ţara asta toată lumea plânge ca n-are bani şi n-are resurse. Am stat 20 de ani la 4 metri de şcoală şi n-am fost invitaţi niciodată să facem un lecture sau un workshop. În schimb, am făcut literalmente în toată lumea. Am fi pus arhiva la dispoziţie, am fi făcut discuţii şi am fi dat din practica noastră gratis. Dar aici, în Bucureşti, nu are nimeni nevoie (nici de critică, nici de documente).

Am înghiţit în sec, am ambalat 20 de ani de artă şi activism artistic şi i-am cărat la Sibiu. Noi ne descurcăm (binişor, după cum vedeţi anunţurile de pe e-flux). Voi pierdeţi sau, mai bine zis, studenţii pierd.

Aproape uitasem şi îmi vedeam de treabă când am primit pe nettime.ro invitaţia la o expoziţie care se face în atelierul meu. Ce tare!!!! Bravo UNA!

Aurora, eu n-aş expune în locul Galeriei Noi, chiar dacă n-am fost fanul programului tău şi chiar dacă au trecut atâţia ani de când ţi-au luat-o. Ioji, n-aş expune nici mort în atelierul tău, dacă îl mai ai şi dacă te vor da afară vreodată. Dragi profesori, artişti, doctori ai UNA, nu voi expune niciodată în atelierele voastre, şi dacă UNA va fi făcută parcare (ceea ce sigur se va întâmpla, după cum deja aţi cedat curtea), promit să nu-mi parchez maşina acolo…

Ce să înţeleg eu din acest proiect al vostru?

Că de-abia aţi aşteptat să mă daţi afară? Să scăpaţi dracului de noi şi de felul diferit în care înţeleg educaţia artistică? Ce fel de artă predaţi voi acolo? Ce fel de definiţie a artei aveţi voi în cap? Cine sunteţi voi?

Aurora, ai fost în atelier la CAA, la zilele Vienei la Bucureşti, când CAA a fost iniţiator şi parte a proiectului; Ioji, ţi-ai prezentat pe diapozitive în atelierul meu proiectul de la Veneţia, nu? Călin Dan, subRealule, ţi-am luat interviu în atelierul meu, pentru că TVR nu mai avea studiouri libere? Vă faceţi că nu ştiţi?

Profesorilor, doctorilor, vreţi sprijin? Vreţi solidaritate?

Să vă fie ruşine!

sursa: Tiuk! – www.tiuk.reea.net

foto: Lucian Muntean


Răspuns la mesajul lui Dan Perjovschi

Speram sa nu mai fiu nevoit sa intru vreodata in contact cu Dan Perjovschi. Intrucat insa mesajul sau referitor la expozitia “Cities Methodologies”, deschisa Joi 28 octombrie la Casa Scarlat Ghica /Robescu a Universitatii de Arte din Bucuresti, nu a fost trimis personal celor pe care el i-a identificat ca fiind “vinovati” de eveniment, ci a fost lansat in spatiul public, ma vad nevoit sa limpezesc sursa frustrarilor sale pe aceeasi cale.

In primul rand, situatia atelierelor gestionate de UAP este una bine cunoscuta si sensibil diferita in realitatea sa obiectiva de ceea ce insinueaza atat de liric DP. E regretabil ca DP si-a pierdut atelierul. Si eu o sa mi-l pierd in viitorul apropiat. E la fel de regretabil ca atatia alti artisti, cu mijloace mult mai modeste de lucru si cu nevoi mai mari de spatiu si-au pierdut in ultimii douazeci de ani spatiile de lucru. As putea sa amintesc aici nume ca Mihaltianu, Rasovszky, Graur, cativa dintre membrii cei mai activi ai generatiei noastre – insa ei sunt mult mai multi care au fost scosi fara drept de apel (si fara preavizul de doi ani care i s-a dat lui DP si colegilor lui de catre UNA) din spatiile unde lucrau. Ei nu si-au pus poalele in cap in public pentru asta, intelegand probabil inevitabilitatea istorica a procesului de restituire.

Desigur ca in acest proces s-au intamplat si se intampla mari nedreptati, insa ele sunt in primul rand consecintele unor nedreptati mai vechi facute de comunisti, care dupa ce au luat puterea, au arestat si eliminat fizic atatia oameni, proprietari de imobile si averi, si confiscat abuziv tot ce s-a putut. DP a beneficiat de un atelier intr-o cladire confiscata de comunisti iar acum aceasta trebuie retrocedata. E atat de simplu. UNA la randul ei va trebui sa retrocedeze in curand, din aceeasi cauza, Galeria si toate dependintele pe care le (mai) detine in str. Budisteanu 10. Deci UNA nu face decat sa se supuna jocului social impus de o noua realitate istorica, si nu are nimic personal cu DP, care isi da, ca de obicei, prea mare importanta. Au fost artisti in acel imobil care erau profesori la UNA, si a fost si din acest motiv o decizie dificila, care a fost luata de nevoie, nu de placere, si cu toate eforturile de a menaja susceptibilitatile si greutatile fiecaruia.

Nu e treaba mea sa urmaresc zvarcolirile publice ale lui DP, dar daca totusi ma obliga sa o fac, atunci ma intreb si eu de ce nu si-a exersat nervozitatea polemica si simtul civic protestand impotriva evacuarilor petrecute intre 1990-2010, si a devenit atat de vocal doar cand i s-a intamplat lui? In fond, DP e cel care declara cui vrea sa il asculte ca el nu are nevoie decat de pixuri si de un perete gol, caci atelierul lui e lumea”. Deci la nevoi mai mici – enervare mai mare; nu o enervare de principiu, cu una venind din interese de alt ordin.

Si cu aceasta voi trece la adevaratele motive ale recentei iesiri a lui DP. Din pacate DP a invatat foarte rapid si fara scrupule arta atat de la moda in ultimele doua decenii a manipularii prin mass-media. Strategia lui a fost constant aceea de a se re-contextualiza favorabil in raport cu institutii sau persoane pe care intai le eticheteaza drept “oficiale” si apoi le demonizeaza pentru ca sa apara imaculat, moral, alternativ prin comparatie cu ele. El se adreseaza preferential celor care nu cunosc contextul, si/sau pe DP insusi, fiind sensibili la gustul de scandal al afirmatiilor sale si la aerele modeste de vesnic dizident cu care DP strabate lumea. Am avut prilejul sa ma confrunt cu urmele trecerii lui prin diferite contexte internationale, si sa ascult, cu un amestec de amuzament si tristete, exclamatiile compasionate ale celor care au fost convinsi de catre DP insusi ca el este un erou marginalizat, in acea tara obscura si nedreapta unde e nevoit sa isi aiba adresa postala. Nimeni nu cunostea cariera institutionala post-revolutionara a lui DP: functionar al Ministerului Culturii, artist achizitionat de catre Artexpo (devenit apoi, nu-i asa Muzeul National de Arta Contemporana), functia de conducere pe are o are intr-o revista importanta, chiar atelierul pe care il avea nu de la Geta Bratescu (cum scrie DP cu o tipica indoire a perceptiei), ci de la UAP. Si nimeni nu pare a sesiza contradictia intre imaginea artistului marginal si faptul ca DP face turul Institutelor Culturale Romane din toata lumea, pe banii publici pusi la dispozitie de catre o institutie gestionata de puterea politica – aceea care il persecuta si il tine apasat pe DP. Nu ma leg de meritele indiscutabile ale artistului DP, sau de calitatea evenimentelor artistice la care participa sau pe care le
genereaza, ci modul cum el reuseste sa isi transforme succesul intr-un instrument de santaj.

Din pacate pentru el, DP a inceput sa oboseasca si sa se repete. Intrat in criza de subiect – si implicit de imagine, realizand ca MNAC-ul e o tinta prea uzata, ingrijorat probabil si de oficializarea pe care i-a adus-o succesul international, DP s-a grabit (prea tare, ma tem) sa identifice o noua tema: Universitatea de Arte din Bucuresti. Nu vreau sa spun ca e un subiect cu totul nou, totusi. DP sufera destul de vocal si de mai multa vreme de lipsa de atentie admirativa pe care ar fi trebuit, dupa parerea sa, sa i-o acorde UNA. Intr-o logica tipica unei culturi suburbane, DP a considerat ca el trebuie sa injure pe la portile UNA si sa fie cu promptitudine rasplatit cu o invitatie de a profesa acolo. Poate ca ar fi fost mai firesc sa vina cu propuneri concrete de schimbare, sa faca aliante cu colegii de generatie care munceau acolo si incercau sa schimbe lucrurile dinauntru, cu efort si cu sacrificii. E bine stiut ca in Romania, daca vrei sa realizezi ceva pe plan institutional, din pacate trebuie sa strangi din dinti, sa lupti, sa fii consecvent, sa fii flexibil fara sa faci compromisuri, sa fii retribuit mediocru, sa iti sacrifici din timpul personal si sa nu astepti vreo multumire vreodata de la cineva.
Desigur insa ca e mai comod sa stai dupa gard, sa te plangi in gura mare si sa arunci cu injurii si ironii. Si, dupa cum ne demonstreaza cariera de orator public a lui DP, acest tip de atitudini sunt incurajate si chiar
retribuite de o opinie publica modelata pe scandal. In acest sens DP nu este doar produsul propriului caracter, ci si al vremurilor.

Nu am timp acum sa raspund tuturor deraierilor din care e compus mesajul lui DP. Totusi cateva precizari se cer facute. Eu nu am expus in atelierul lui DP. Nu i-am vizitat niciodata atelierul fara sa fiu invitat, si asta s-a intamplat de cele mai multe ori ca sa ii documentez fotografic productiile artistice, lucru pentru care niciodata nu i-am luat vreun ban. Mai primesc si acum mailuri de la unii sau altii care publica acele fotografii in carti sau reviste si care imi cer drepturile de publicare, pe care le dau fara nici o pretentie. Mi se pare firesc sa procedez asa, mi se pare trist ca a trebuit sa ma reintalnesc cu DP intr-un astfel de schimb de mesaje. Singura mea consolare este ca nu l-am provocat eu.

Cat despre tonul si tematica prestatiei publice a lui DP, nu vreau sa le psihanalizez, e treaba biografilor sai, mai tarziu. Ce ma intristeaza insa este ca o personalitate care ar trebui sa functioneze ca model in cultura din Romania transporta in spatiul public (atat romanesc cat si international) frustrarile sale personale drapate in chestiuni de ordin moral, in principii care de fapt se intind exact pana unde tin interesele sale personale. Cu succesele artistice si financiare pe care le are, DP ar fi trebuit sa fie mai senin, mai generos si mai relaxat. Dar nu e, si in cele din urma imi pare rau pentru el.

Iosif Kiraly

Sursa: nettime.ro