Casa de Cultură „Mihai Ursachi”, Sala Fundaţiei „Emil Alexandrescu” Iaşi
Expozanţi
GABRIEL OBREJA, CORNEL RÂPANU, DELIA AVRAM, MARIA FLOREA, DAN POPA, CĂTĂLINA GRUIA, CIORNEI CONSTANTIN, CIORNEI ALEXANDRU, CLAUDIU PEGESCU, TEODORU IULIAN, ANA FLAVIA STANCU, CATRINEL BĂLEANU, GEORGIANA VARZARI, IOANA IONITÃ, IULIAN BORDIANU
Coordonatori
CONF. UNIV. DR. MIHAI PAMFIL
ASIST. UNIV. DRD. RAMONA BICIUŞCĂ
PREP. UNIV. DRD. ADRIAN STOLERIU
Ceramica e o materie, o tehnică şi o filosofie a creativităţii care deşi e asociată cu artele decorative poate oricând să fie afirmată ca o formă de expresie experimentală a culturii vizuale actuale.
Expoziţia studenţilor de la specializarea Ceramică a Facultăţii de Arte Plastice, Decorative şi Design din Iaşi propune spaţiul unei comunicări nu doar vizual-estetice ci şi emoţional-sociale. Nu ne întrebăm ce este în spatele acestor lucrări, ci mai curând cu ce anume ne pun faţă în faţă aceste expresii de materie, formă şi metaforă.
Exemplificând organicul natural sau pe cel antropomorfic, spaţiul locuirii urbane sau pe cel al producţiei manufacturiere, creaţia lucrărilor ceramice ţine de un simţ tehnic al formei şi un joc metaforic al imaginaţiei. Fie că se expun ca recipiente, fie că se etalează ca arhitecturi experimentale la scară de machete, materiile lucrate sunt suple sau obeze, zvelte sau ponderale, elaborate sugestiv pe verticală sau deschise scenic.
La limita experienţei filosofice, reprezentările ceramice denotă vase ale comunicării alchimice ori case ale locuirii ecologice. Obiecte de ritual sau de uz imaginar, lucrările de ceramică îşi redefinesc funcţia decorativă ca funcţie denotativă. Ele semnifică, mai curând decât plac, atât cât negociază ele cu privitorul.
http://expoceramica2010.blogspot.com/
MARIA FLOREA condensează splendoarea unor dealuri în simplitatea unor cupole, a unor semisfere, orânduite, muzeal, pe o masă. Acestea par nişte astre pietrificate, îngropate, pe jumătate, în planul mesei. Nişte stele cu raze boante, sau smulse, sau transformate în stranii vegetaţii ierboase. Cosmice convexităţi fulgescente, dezamorsate şi aşezate, într-un aliniament perfect, pe o suprafaţă. Nu le poţi privi pasiv, te gândeşti la ce vor fi fost – desigur vii corpuri incandescente – şi la ce sunt acum: calme rezervoare de umbră. Una din ele, gata să se destrame, la capătul şirului, ca o horbotă fragilă, tocmită din praf, e totuşi altceva: o plasă pentru fluturi. E o plasă rară, ca să nu rănească structura imaterială a acestor mici lumini. O poţi numi şi plasă pentru vise, dacă vrei. Autoarea aşa a numit-o.
DAN POPA sondează incantatoriul simetriilor rotatorii pe care le descoperă la unele izopode. său este o sumă de limpezi perforaţii operate în peretele unui con care înţeapă massa unei sfere ţintate. O construcţie care absoarbe şi care emite lumină. Construcţia pare să fi luat naştere prin dilatarea magică a unor cristale şi nu prin modelarea manuală a unei materii clisoase. Şi nu doar pare, cine l-a văzut la lucru pe Dan Popa, echipat ca un vrăjitor – halat şi mănuşi violete – şi mânuind un eboşoar care seamănă mai curând cu bagheta magicianului decât cu un eboşoar, e sigur că aşa s-a întâmplat!
Privind figurinele acefale ale DELIEI AVRAM, expuse pe iarbă, în imediata vecinătate a Muzeului , te gândeşti, în context, la Cătălin şi Cătălina, tinerii de lume din faimosul poem eminescian, care şi-au pierdut capul – de dragi ce-şi sunt, desigur! În aerul tare din parc, trupurile lor nude, multiplicate serial, după un principiu care funcţionează infailibil la nivelul de bază al lumii, s-au spiritualizat, s-au preschimbat în zvelte coloane. Văzute de la distanţă, par un fel de cariatide, desprinse, ai zice, de pe zidul lateral al palatului-muzeu (sălaş al Luceafărului), pentru a încinge o horă simbolică în jurul unei mume vajnice, de lut, lenevind, visătoare, în iarba crudă. Prinse în horă, formează un zid diafan, care dublează, la exterior, acolada bine marcată a şoldurilor pe care somnoroasa zeitate le etalează cu un fel de candoare provocatoare.
Mihai Pamfil
CONSTANTIN CIORNEI explorează funcţia revitalizantă a mimezei. Provocarea pe care o lansează rezidă în a expune , în lut, al unor fragmente de realitate atât de prezente în experienţa noastră cotidiană, încât ajung să ne facă insensibili la semnalele pe care ni le adresează continuu. Expunîndu-le, Constantin Ciornei ne ajută să le luăm iarăşi în seamă, să le privim cu privirea proaspătă a copilului care descoperă lumea. Astfel, nişte coji de copac, întru totul asemănătoare acelora pe care le putem vedea la arborii din parcul în care ne aflăm, încep să palpite curios, suprafeţele lor, accidentate, pline de riduri, de întunecimi şiroind printre zgrunţuri şi cute, încep să mişte imaginaţia, să zguduie registrul analogiilor. Începi să vezi în ele sfărâmături de piele arsă, de crocodil antediluvian. Stranii pergamente încreţite, purtătoare ale unor scrieri nedescifrate încă. Sau bucăţi de cortex, pietrificate – poate chiar aşchii şi schije din creierul, gigant, al lui Eminescu (patronul acestui loc)…
Mihai Pamfil
Peştele şi marea – conţinut şi conţinător, dar şi tainic joc de repercuţii: faţa vălurită a mării înscrisă în teaca, formată din miriade de solzi scânteietori, a unui peşte! Simultană unduire a unor creste (de val şi solz albăstrui)!
Spre astfel de orizonturi eşti îmbiat să rătăceşti, după ce ai spart cu privirea pojghiţa solzoasă a celor două piese, în lut, semnate de ALEXANDRU CIORNEI.
Mihai Pamfil
“Finalitate fără scop” sau decorativism vibrionar. Joc al superficiilor, în căutarea unei esenţe inuzabile, căci obiectele, deşi oferă aparenţa unor vase, sunt altceva. Sau, în orice caz, mult mai mult altceva decât vase. Sunt arhitecturi utopice, turnuri stagnant rotitoare, născocite parcă de fantezia Şeherezadei: pură cuprindere de orizonturi dantelate, întru încîntare.
Putem să facem din ele şi vase, dar cel mult pentru seminţe de romaniţă sau busuioc. Singură autoarea, CĂTĂLINA GRUIA, va putea păstra, într-unul din ele, şi altceva: floarea de garin a recunoştinţei spectatorilor!
Mihai Pamfil
Comentariul meu referitor la Constantin Ciornei nu a fost preluat corect. Iată forma corectă:
CONSTANTIN CIORNEI explorează funcţia revitalizantă a mimezei. Provocarea pe care o lansează rezidă în a expune “decalcul”, în lut, al unor fragmente de realitate atât de prezente în experienţa noastră cotidiană, încât ajung să ne facă insensibili la semnalele pe care ni le adresează continuu. Expunîndu-le, Constantin Ciornei ne ajută să le luăm iarăşi în seamă, să le privim cu privirea proaspătă a copilului care descoperă lumea. Astfel, nişte coji de copac, întru totul asemănătoare acelora pe care le putem vedea la arborii din parcul în care ne aflăm, încep să palpite curios, suprafeţele lor, accidentate, pline de riduri, de întunecimi şiroind printre zgrunţuri şi cute, încep să mişte imaginaţia, să zguduie registrul analogiilor. Începi să vezi în ele sfărâmături de piele arsă, de crocodil antediluvian. Stranii pergamente încreţite, purtătoare ale unor scrieri nedescifrate încă. Sau bucăţi de cortex, pietrificate – poate chiar aşchii şi schije din creierul, gigant, al lui Eminescu (patronul acestui loc)…
Mihai Pamfil
Comentariul meu referitor la Dan Popa a fost preluat cu omisiuni, ceea ce îl face neinteligibil. Iată textul neamputat:
DAN POPA sondează incantatoriul simetriilor rotatorii pe care le descoperă la unele izopode. “Radiolarul” său este o sumă de limpezi perforaţii operate în peretele unui con care înţeapă massa unei sfere ţintate. O construcţie care absoarbe şi care emite lumină. Construcţia pare să fi luat naştere prin dilatarea magică a unor cristale şi nu prin modelarea manuală a unei materii clisoase. Şi nu doar pare, cine l-a văzut la lucru pe Dan Popa, echipat ca un vrăjitor – halat şi mănuşi violete – şi mânuind un eboşoar care seamănă mai curând cu bagheta magicianului decât cu un eboşoar, e sigur că aşa s-a întâmplat!
Mihai Pamfil
Comentariul meu referitor la Delia Avram a fost preluat inexact. Iată varianta corectă:
Privind figurinele acefale ale DELIEI AVRAM, expuse pe iarbă, în imediata vecinătate a Muzeului “Mihai Eminescu”, te gândeşti, în context, la Cătălin şi Cătălina, tinerii de lume din faimosul poem eminescian, care şi-au pierdut capul – de dragi ce-şi sunt, desigur! În aerul tare din parc, trupurile lor nude, multiplicate serial, după un principiu care funcţionează infailibil la nivelul de bază al lumii, s-au spiritualizat, s-au preschimbat în zvelte coloane. Văzute de la distanţă, par un fel de cariatide, desprinse, ai zice, de pe zidul lateral al palatului-muzeu (sălaş al Luceafărului), pentru a încinge o horă simbolică în jurul unei mume vajnice, de lut, lenevind, visătoare, în iarba crudă. Prinse în horă, formează un zid diafan, care dublează, la exterior, acolada bine marcată a şoldurilor pe care somnoroasa zeitate le etalează cu un fel de candoare provocatoare.
Mihai Pamfil
Bizonii lui CORNEL RÂPANU instituie o zoologie epurată, hieratică. Ei vin din hăurile istoriei. Înainte de a fi fost plantaţi, precum într-un tabel fascinant, în cadrilajul format de plăcuţele ceramice purtînd amprenta Râpanu, bizonii aceştia, cu desenul lor abrupt şi subtil, au cunoscut numeroase avataruri. În lenta lor metamorfoză, au lăsat urme peste tot: de la Arcy la Bologoye, de la Altamira la Tassili, din Valea Rinului până în codrii Moldovei muşatine. Devoraţi, în sălbăticie, de fiare şi vânaţi de oameni, au supravieţuit în realitatea secundă a artei: în reliefurile Egiptului faraonic, în blazoane şi steme, în fresce şi gravuri faimoase, în…
Din acest prestigios inventar de imagini lunecoase, Cornel Râpanu reţine sâmburele stagnant, pe care îl înfăşoară într-o cuirasă aspră, fragilă şi unică de fiecare dată. Mai mult, stăpânind codul, el poate amesteca imagini heteroclite: încrucişează cai şi boi, peşti şi lupi, fără să se teamă că din aceste ciudate intersectări ar putea ieşi altceva decât bizoni!
Păstrează în stilizare – o mai spun odată – o tăietură abruptă, amintind de modul de a desena practicat de către proiectanţii de casete pentru bani sau lingouri: acestea trebuie să pară mai curând sărace, aidoma valizelor de campanie ale partizanilor, decât luxoase, pentru a nu da de bănuit cu privire la tezaurul conţinut. Fireşte, nu sărăcie inspiră cristalizările lui Râpanu, ci inteligenţă, forţă, plenitudine. Iar când acestea se acumulează în lungi şiruri suprapuse, efectul indus este tonitruant: ca de maree sau ca de fagure luxuriant. Te poţi gândi, privindu-le, şi la rostogolirea pixelilor pe ecranul unui calculator. Sau la fastuoasele procesiuni ale literelor-furnici alergând, stînd pe loc, pe întinsul unei pagini tipărite. Sau…..
Cornel Râpanu scrie cu bizoni pe o plajă care excede cadrul montajului ceramic.
Mihai Pamfil
GABRIEL OBREJA face dovada unor calităţi mai rar întâlnite la un novice: diversitate ofertorie, anvergură, ingeniozitate şi rafinament în mânuirea instrumentarului.
Propunerile sale satisfac deopotrivă nevoia de agrement vizual şi nevoia de comunicare în sens larg. Remarci în ele şi efortul, obstinat, de definire a propriului statut.
Gabriel Obreja desenează şi modelează în lut tot ceea ce poate stimula, prin complexitate, inventivitatea plastică: păsări, oameni, plante, structuri minerale.
Extrem de intertesante sunt păsările sale, cuprinse în montajul sugestiv intitulat “Avitaria”. Păsări statice, aşezate în perimetrul plăcuţelor de lut, consecvent pătrate, precum în nişte cuiburi pântecoase şi tandre. Aripatele, bonom umflate de un fel de duh al pământului, pe care obiectul ceramic, ca o specie de pământ ce se află, se simte obligat să-l exprime, contrazic imaginea populară şi stereotipă a păsării-săgeată, împungînd, în zborul ei neabătut suitor, văzduhurile.
Imaginile sunt realizate în plan, prin uşoare incizii lineare, sau în relief. Cu linie cursivă, sau frântă în segmente care se articulează economic, în poligoane largi, aproape…rotunde. Sunt finisate până la transparenţă, aproape, sau, dimpotrivă, simulează barbaria, pentru ca totul să pară rezultatul conlucrării sculptorului cu forţele naturii.
Gabriel Obreja tratează cu multă atenţie şi problema culorii. Optînd pentru naturaleţe, păstrează cărămiziul materialului ceramic, însă, pe alocuri, stropeşte cu verde stins, sau cu brun-fumuriu. O face pentru pura bucurie a ochiului, sau pentru a obţine un efect de uzură, de îmbătrânire, în măsură să clatine reperele noastre ontologice…
Cu “Drumul mătăsii”, expozantul inaugurează, solemn, seria stilizărilor de sugestie antropomorfă. Dacă în “Avitaria” urmărea sinteza, concentratul rezumativ, reţinînd, din fastul prodigios al motivului aviomorf, nucleul stabil şi indivizibil, aici procedează la divizarea complexă a subiectului. Suprafaţa se rupe, unghiurile se ascut, liniile încep să fugă, o agitaţie ciudată, care complică, firesc, rosturile, în cuprinsul reprezentărilor, ia locul calmului ce răzbate, stenic, din imaginile cu păsări. Un foşnet rece-mătăsos, ca de paloş care sfâşie aerul, la ceremoniile militare nipone, dublează, în plan acustic, jocul insidios al liniilor şi suprafeţelor.
Mihai Pamfil
Titlul lucrarii lui IULIAN TEODORU, “Materie-formă-sunet”, ar putea fi acordat deopotrivă unei sculpturi în bronz, fier, material ceramic ori sticlă, unei compoziţii muzicale sau instalaţii acustice, si chiar unei creaţii literare. Semnificaţia globală a acestei înlănţuiri de termeni este legată de ideea existenţei unui temei comun al artelor, care, pornind de la un material insonor şi inform, dobândesc, în cele din urmă, formă şi sonoritate, adică putere de comunicare. „Sunet”, aici, poate să însemne sunet muzical, poate să insemne cuvânt, în sens comun, dar şi în sens simbolic, cuvânt ca vehicul al comunicării în genere, ca LOGOS. Obiectul ceramic lovit cu degetul produce un sunet care e mai mult decât sunet, care e o formă de comunicare cu trecutul, cu originile noastre obscure, şi deopotrivă cu viitorul. „Ulciorule de lut şi de pământ / Olarul ţi-a dat viaţă, eu îti voi da cuvânt”, spune Arghezi. Dar Teodoru crede că olarul, dând viaţă boţului de lut, i-a dat şi glas, l-a înzestrat cu forţă elocutorie! Secondându-l, poetul n-a făcut decât să adauge o inflexiune…
Ideea realizării acestei lucrări s-a născut ca rezultat al unor reflecţii, al unor observaţii ale autorului legate de problema comunicării prin intermediul creaţiei artistice. Teodoru s-a intrebat, aidoma poeţilor simbolişti altădată, dacă dincolo de materia specifică şi modalităţile expresive proprii unei arte sau alteia există ceva de ordin general, care să funcţioneze ca bază comună a tuturor artelor. Ştim, poeţii simbolişti afirmă existenţa unor corespondenţe mai mult sau mai puţin ascunse intre poezie şi alte arte, propunându-şi să scrie o poezie intens muzicală, prin cultivarea entuziastă a virtuţilor eufonice ale cuvântului. În acelaşi spirit, muzicienii creează policromii şi arhitecturi sonore, pictorii se străduiesc să surprindă parfumul si culoarea unor sunete, cineaştii să fixeze poezia unui loc, a unei împrejurări. Toate acestea sunt posibile in virtutea unor transferuri empatice, a unor substituiri cu ecou direct în sfera emotivităţii.
Căutînd propriul răspuns la intrebarea formulata mai sus, Iulian Teodoru a observat că o lungă serie de noţiuni cu care se operează în domeniul său predilect de activitate – sculptura – poate fi întalnită în studiile consacrate tuturor artelor, de la muzică la fotografie, de la pictură la teatru, de la arhitectură la film. Această constatare l-a făcut să admită existenţa unei gramatici a emoţiei cu valabilitate generală. Adică a unui set de norme, de principii, de forme de organizare a stimulului vizual sau sonor cu aplicabilitate la întreaga creaţie artistică, forme reductibile, în ultimă instanţă, la simplitatea unor raporturi numerice.
Dorind să reprezinte în maxima lor puritate asemenea raporturi, a apelat, fireşte, la geometrie. A selectat, din bogatul arsenal al formelor geometrice, câteva forme elementare: cilindrul, dreptunghiul, pătratul, spirala.
Cu ajutorul acestora a creat un număr de circa 50 de piese, gândite astfel încât să formeze un ansamblu decorativ-simbolic unitar.
Elementul volumetric care formează baza ansamblului este un cilindru. Ar fi putut să fie un cub sau o piramidă, însă Teodoru a preferat cilindrul, pentru că sugerează prezenţa unor fluiere sau a unor tuburi de nai sau de orgă – sculptorul atribuind muzicii rolul de primadonă în relaţie cu celelalte arte.
Mihai Pamfil
Lucrarea ANEI FLAVIA STANCU reprezintă o suită de obiecte pe tema “Vatra” ( vatra – simbol al stabilităţii domestice – cu trimitere la idea de glie, cămin, altar pentru jertfe, căldură, lumină, uter etc.).
Ca ceramistă, Ana Flavia Stancu iubeşte materialul ceramic şi îşi propune să-l utilizeze în conformitate cu natura sa. Doreşte să închidă în conturul lucrărilor sale ceea ce ţine de esenţa ceramicii – şi, în fond, a teluricului –, ca într-o pledoarie pro domo, de aceea uzează de forme generoase, ample, în măsură să exprime forţa, ponderea, stabilitatea – atribute prime ale teluricului.
Obiectele aduc cu nişte vase mari şi greoaie, ridicate încet, fărâmă cu fărâmă, din pământul de sub talpa casei, şi arse la soare – la soarele entuziasmului – chiar pe locul plăsmuirii lor.
Unul din secretele reuşitei de excepţie a Anei Stancu este tehnica manuală utilizată. E vorba de aşa-numita tehnică a sulurilor ceramice. Această tehnică, bine stăpânită, îi permite tinerei artiste obţinerea unor ritmuri decorative, şi nu doar decorative, de mare percutanţă. Ca obiectele să nu semene cu structurile împletite din rămurele de tei sau răchită, Ana Flavia Stancu evită încrucişările, filamentele de argilă fiind suprapuse simplu, în planuri paralele, obţinîndu-se astfel o suprafaţă învârstată; învârstată în sens vizual, dar şi într-un sens mai adânc: simţi în succesiunea aceasta a inelelor ceramice murmurul vârstelor, al erelor aşezate în straturi, ca într-o secţiune geologică, şi gândul zboară departe, la începutul lumii şi la destinul, de mai multe ori venerabil, al artei ceramice, pe care obiectele construite de Ana Stancu îl asumă simbolic.
Mihai Pamfil