Centrul de Excelenta in Studiul Imaginii va invita in perioada 2-22 iunie la Conferintele “Monica Lovinescu” din cadrul departamentului „Ideologie şi Cultură” al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER).

Programul Conferinţelor Monica Lovinescu

Miercuri, 2 iunie, ora 17.30

Prof. Eugen Negrici (Universitatea Bucureşti) – Consecinţele ideologizării totale a literaturii române în anii fundamentalismului comunist;

Motto:

Proiectul comunist este de la început total. El vizează în extindere revoluţia mondială şi în cuprindere o mutaţie radicală a societăţii, a culturii, a înseşi fiinţei umane.

Alain Besançon, Nenorocirea secolului. Despre comunism, nazism şi unicitatea „Şoah”-ului

Analiza realităţii psihologice a literaturii scrise în comunism ne obligă să susţinem teza autonomiei acesteia. Scoasă din zona firescului, ea este produsul unui spaţiu închis, unde acţionează legi de evoluţie particulare.

Determinantă sub acest aspect a fost puterea de înrâurire a factorului politico-ideologic comunist. El a produs atitudini literare şi tipologii scriitoriceşti neobişnuite şi, în general, un climat psihologic specific, care a avut consecinţe în planul creaţiei.

Şi mai demn de interesul unui observator al fenomenului cultural românesc – este, însă, reacţia – manifestată în timp – a ansamblului literaturii române faţă de acţiunile criminale întreprinse împotriva fundamentelor ei în primii 5 ani republicani (1948-1953) de partidul instalat la putere de ocupanţii sovietici. Se cuvine să ne întoarcem mereu la ceea ce s-a întâmplat în anii terorismului comunist, întrucât avem toate argumentele pentru a vedea evoluţia literaturii române de după 1953 şi mai ales de după 1964 – ca pe o îndepărtare lentă de momentul dezastrului, ca pe un fel de fugă, de ”deplasare” de la „roşu” spre orice altceva, care să nu semene cu începutul. Semnele ”Big-bangului” iniţial, ale consecinţelor lui şi ale răspunsurilor la aceste consecinţe pot fi detectate în fiecare moment al istoriei literaturii scrise în perioada comunistă până în ultima clipă a acesteia şi chiar în cele de după.
Vineri 11 iunie, ora 17.30

Conf. Ruxandra Cesereanu (Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj) – Tombola Memoriei. Postcomunismul românesc: dosariade, lustraţie et Co

Motto “Manuscrisele nu ard”. (M. Bulgakov)

De ce a depins în postcomunism recuperarea memoriei în chestiunea istoriei României în timpul comunismului? Ce anume din conceptul de “banalitate a răului” a făcut ca memoria să fie sublimata sau evitată şi doar, în funcţie de context şi politică, să fie recuperată şi asumată public? Cum se poate discuta astăzi despre etica memoriei? La toate aceste întrebări, în Romania s-a răspuns printr-o avalanşă de figuri de stil. Să vedem care au fost aceste figuri de stil dominante pe parcursul a 20 de ani, cu exemplificări din fenomenul Piaţa Universităţii 1990, efectul Dosariadei etc. Devirusarea României comuniste a depins de contexte şi oportunităţi. Puterile politice succedate la conducerea ţării în postcomunism au propus de fapt o tombola a memoriei, şi nu o recuperare justă, pas cu pas. Societatea civilă a fost singura care a avut propuneri constante şi programatice, în sens curativ.

Miercuri 16 iunie, ora 17.30

Prof. Vladimir Tismăneanu (Universitatea Maryland, USA) – Despre comunism: destinul unei religii seculare
Motto “Dacă ferocele secol al XX-lea nu va fi slujit măcar sa ne vindece de astfel de pulsiuni socialmente morbide ce tind sa coboare absolutul in cetate, atunci Istoria s-ar confunda cu acea shakespeariana poveste “spusa de un nebun, plina de zgomot si de furie si care nu înseamnă nimic”.

(Monica Lovinescu, “Etica neuitării”)

Comunismul a fost o  doctrină economică, morală, socială şi culturală radicală, fundamentată pe principiul realizării unor idealuri transformiste, totalizante. Din cauza scopurilor de natură universalistă, a promisiunilor sale de factură escatologică şi a ambiţiilor totalizante, comunismul a fost definit drept o religie seculară. Prin intermediul cultului unităţii absolute pe traseul destinal-soteriologic prin intermediul cunoaşterii Istoriei, comunismul a generat un proiect politic şi social nou, axat în totalitate pe ideea purificării comunităţilor care au fost victimele spectrului ideologiei sale. Staţia terminus a comunismului o constituia crearea unei civilizaţii specifice a cărei unitate de măsura antropologică o reprezenta Omul Nou. Umanismul bolşevic a fost întotdeauna predeterminat de succesul cauzei în slujba căreia era invocat. Existenţa individului avea sens numai atât timp cât contribuia la realizarea utopiei sociale. Bazat pe raţionalitatea scopului final, leninismul a presupus o concepţie transformistă, radical utilitară a politicului, concepţie care s-a materializat în divinizarea unui partid-stat mitic care avea drept de viaţă şi de moarte asupra cetăţenilor săi.

Anihilarea democraţiei în practica politică leninistă a fost determinată de natura partidului ca substituit secular al misticii totalizante a corpului politic al suveranului absolut (ex. monarhii medievali). Cu alte cuvinte, modelul leninist considera omogenizarea spaţiului social drept un ideal politic şi pragmatic. Ideologia a constituit fundamentul întregului sistem comunist, definindu-i întreaga-i structură şi existenţă, iar Stalin a dus la extrem logica intolerantă afirmată iniţial de către Lenin, transformând URSS într-un stat concentraţionar. Dintr-o elită revoluţionară, partidul comunist a devenit o castă birocratică având drept scop cardinal consolidarea şi perpetuarea puterii şi a privilegiilor liderului. Totodată, comunismul a încercat să monopolizeze şi să controleze orice discurs identitar. A creat astfel o nouă hegemonie culturală prin care intenţiona să realizeze o revoluţie antropologică prin intermediul unor politici transformist-ritualice. Revoluţiile din 1989 au demonstrat epuizarea ideologiei comuniste fapt care a condus la falimentul regimurilor leniniste în Europa Centrală şi de Est. Extincţia leninismului în Europa a lăsat locul unor mitologii politice alternative care au determinat proliferarea a ceea ce eu am numit fanstamele salvării: surogaturi ideologice ale căror principală funcţiune a fost aceea de a unifica discursul public şi de a oferi cetăţenilor resurse identitare facil recognoscibile ca membri ai unor comunităţi vagi definite etnic şi/sau politic.
Marţi 22 iunie, ora 11

Prof. Ioana Bot (Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj) – Regândind istoria literaturii române: poveşti despre trecutul recent

Motto: “Nu cred că prin cuvinte se poate spune adevărul. Prin cuvinte, cel mult, minciuna poate fi parodiată şi demascată” (Mircea Nedelciu, Zmeura de câmpie)

Edificată pe o cercetare recentă menită să redefinească literatura ca “spaţiu de manifestare a istoriei” “lieu d’histoire”, următoarea conferinţă are în vedere analiza posibilităţilor de reconfigurare a istoriei literare ca discurs ştiinţific, faţă cu un extrem de complex şi ireductibil obiect impur: literatura română din perioada comunistă. Sunt interesată de capacitatea istoriei literare de a modela un câmp de forţă extrem de eterogen, precum şi de a-i adapta conceptele “consacrate”, realităţii respectivului obiect.

Cui îi este teamă de istoria literaturii? Prima parte a conferinţei va fi destinată dezbaterii motivelor pentru care există o reticenţă faţă dimensiunea istorică în analiza fenomenului literar, atitudine încă prezentă printre criticii literari români la 20 de ani de la căderea comunismului.

În al doilea rând, este istoria literaturii o formă de rezistenţă în faţa redactării istoriei literare ca istorie sau acest prim tip de rezistenţă se combină cu rezistenţa literaturii apărute în perioada comunistă la o includere a ei în istoria propriu-zisă? Anumite aspecte ale experienţei noastre sub dictatură sunt în măsură să confirme acest lucru. Cum se comportă obiectul nostru de studiu în raport cu metoda? Acest al doilea set de interogaţii se va focaliza asupra impurităţii obiectului nostru de studiu, probând astfel rezistenţa la includerea sa în marile naraţiuni exemplare, eroice, care, de obicei, alimentează naraţiunile din spatele istoriilor literare. Operele literare din perioada comunistă sunt produse şi receptate într-un context istoric – un context a cărui reconstrucţie, în opinia noastră, se apropie, mai degrabă, de anecdotă ( aşa cum este aceasta teoretizată de către C. Gallagher şi S. Greenblatt în Practicing New Historicism, Chicago: 2000) decât de istoria mainstream, istoria naraţiunilor majore. Astfel că istoricul literar se confruntă cu un număr enorm de anecdote spunând poveşti (“istorii”) despre cum cultura alternativă trebuia să relaţioneze cu cea oficială (şi viceversa) în anii comunismului. Dar nu este de presupus ca atunci când redactăm o Istorie a literaturii române din perioada comunistă să ne apropiem de o naraţiune majoră, a unui trecut problematic? Anecdotele fac apropierea imposibilă şi subminează orice naraţiune majoră or intenţiile de a nara Istoria de o manieră canonică. Prin urmare, nu trebuie să ne aşteptăm la o naraţiune coerentă a istoriei recente, ci, mai degrabă, la un puzzle discontinuu unde contextualizarea va fi permanent solicitată. Cum să reconstruim însă contextul generativ al anecdotei? Care-i sunt mecanismele, poate fi el subsumat unei tipologii? Caracterul subversiv al “anecdotei ca ireductibil context” (Gallagher) nu se manifestă doar în producerea şi prima receptare a textului, ci şi atunci când – rezistând încercării istoricilor literari de a scrie “marea naraţiune a rezistenţei noastre prin cultură în perioada comunistă” – pletora de anecdote nu se integrează unei paradigme unice. Câteva studii de caz sunt ilustrative în acest sens.