Fosta închisoare construită la Sighet în 1897 a fost transformată de Fundaţia Academia Civică într-unul dintre cele mai importante muzee care păstrează memoria continentului european, alături de Memorialul de la Auschwitz şi Memorialul Păcii din Normadia.


În perioada comunistă închisoarea cunoscută sub numele de „colonia Dunărea”, aşa-zisa unitate de muncă specială, a fost un loc de exterminare în masă pentru elitele ţării. Frontiera la mai puţin de doi km cu Uniunea Sovietică a dat comuniştilor un plus de siguranţă: deţinuţii nu aveau cum şi unde să fugă. 1950-1955 a fost perioada în care preoţi, studenţi, oameni politici şi alţi intelectuali şi-au găsit sfârşitul între zidurile acestei închisori. Deţinuţii erau ţinuţi în condiţii insalubre, nu beneficiau de asistenţă medicală, nu aveau voie să se uite pe fereastră sau să se întindă pe pat ziua. Orice gest putea fi interpretat drept o nesupunere şi deţinutul ajungea imediat la „neagra” sau “sura”, celule de tip carceră. După semnarea Convenţiei de la Geneva şi aderarea României la ONU (1955) a avut loc o graţiere. O parte dintre deţinuţii politici au fost eliberaţi sau transferaţi în alte locuri. 1955 este anul în care sistemul din închisorile comuniste s-a schimbat, cel puţin aparent tortura a fost interzisă. Închisoarea de la Sighet a redevenit închisoare de drept comun. Totuşi, din cei 200 de deţinuţi, 54 muriseră. În următorii 22 de ani de funcţionare deţinuţi politici au apărut rareori la Sighet, iar după 1977 închisoarea a fost dezafectată şi a intrat într-un proces de degradare.

Celulele în care au murit Iuliu Maniu şi Brătianu

Fundaţia Academia Civică a preluat clădirea în 1995, în vederea transformării ei în memorial. În 2000 fiecare celulă fusese gândită ca încăpere de muzeu. Expunerea include fotografii, acte, obiecte, scrisori, colecţii de ziare, cărţi, manuale, albume etc într-un cuvânt mărturii despre istoria genocidului comunist. Traseul curatorial propune o prezenare generală a fenomenelor din închisori particularizând pe întâmplările de la Sighet. Încăperile răcoroase în care sunt refăcute celulele fostei închisori sau au fost recontextualizate în spaţii de expuenere aduc în faţa vizitatorilor ororile din istoria comunismului.

Profilul muzeului este completat şi de câteva opere de artă plastică între care pictura „Înviere” semnată de Cristian Paraschiv, sculptura în bronz „Marea Neagră” dedicată de Ovidiu Maitec istoricului Gheorghe I. Brătianu,  cele două bronzuri de mari dimensiuni „Omagiu deţinutului politic” ale lui Camilian Demetrescu sau “Cortegiul Sacrificaţilor”, realizat de Aurel Vlad.

Aurel Vlad – “Cortegiul Sacrificaţilor”

Grupul statuar de mare amploare realizat de Aurel Vlad tinde să devină una dintre emblemele muzeului. „Cortegiul sacrificaţilor”  ilustrează într-o scenografie aparte un grup de 18 personaje aflate în mişcare, care se îndreaptă haotic spre un punct necunoscut, fiind ghidate de un individ decapitat. Ronde-bosse-urile monumentale sunt tratate în disproporţii voite cu tăieturile dure şi suprafeţe lăsate neşlefuite care vizează voit estetica urâtului, abordată de expresionismul istoric. Paroxismul expresiei aduce cu sine un pregnant patos tragic. Opţiunea pentru rezolvarea expresionistă a compoziţiei şi reprezentarea fragmentară a corpului uman poate fi subordonată unui număr foarte mare de motivaţii. Integrat contextului unui muzeu al victimelor şi rezistenţei anticomuniste, compoziţiei i se adaugă încărcătura psihologică a ororilor trăite de codamnaţi în închisorile comuniste. Armonizat conceptului curatorial care urmăreşte firul dramatic al destinelor comdamnaţilor, lucrarea lui Aurel Vlad se dezvăluie privitorului din perspectiva alienării eului în spaţiul cultural subjugat de un regim totalitar. Grupul statuar este amplasat în curtea interioară a închisorii-muzeu şi a fost orientat spre un zid înalt de cărămidă. Direcţia deplasării este oprită de acest zid în mai puţin de un metru. Oamenii sunt ghidaţi pe un drum fără ieşire, care se temină brusc. Imaginea de ansamblu este accea a unei turme dezorientate.  Vlad îşi modelează personajele fără denominaţii individuale şi adânceşte gestual dramele interioare cu care acestea se confruntă. Gesturile indică o enormă descătuşare a spaimei, teroarii, neîncrederii, agresiunii şi alienării. Este transmisă permanent senzaţia disperată că indivizii şi-au pierdut forţa de-a opune orice fel de rezistenţă.

Turma dezorientată este „păstorită” de un personaj decapitat care indică o direcţie necunoscută printr-un gest imperativ al mâinii. Personajul singular, asociabil conducătorului este sursa rătăcirii celorlalţi. Opţiunea în această reprezentare pentru principiul body in pieces poate avea două chei de citire. Prima, cea de natură estetică indică un filon rodinian uzitat adesea în sculptura modernă şi contemporană. Cea de-a doua cheie pentru decodificarea mutilarii este de natură simbolică. Decapitarea şi lipsa unei mâini sunt o pedeapsă dezirabilă pentru suferinţele celorlaţi. Atitudinea rece, distantă, cvasi-indiferentă îl trasformă într-un Imperator peste Întuneric. Acest individ nu se poate reconcilia cu sine. El este “profetul şi religia noastră, a celor lipsiţi de spirit”, după cum însuşi artistul l-a definit. Fragmentarea anatomică şi diferenţierea de grup sporesc sentimentul de detaşare superioară pe care acest personaj singular o emană. Atmosfera este plină de tensiune, iar lipsa patetismului are rolul de-a adânci cruzimea scenei.