Cosmin Nasui, istoric de artă, vizitează atelierul artistului Valeriu Mladin – o casă construită în jurul atelierului, unde viața de familie și creația artistică s-au împletit timp de 16-17 ani. În acest spațiu încărcat de istorie, descoperim povestea unui artist care a marcat momentele decisive ale României post-revoluționare și care continuă să pună întrebări incomode despre politică, societate și condiția umană.

Casa unde timpul e comprima și memoria e vie

Valeriu povestește cum casa-atelier a fost un proiect comun cu soția sa, artista Carmen Paiu, și cu cei trei băieți ai lor. Avuseseră mai multe locuințe de la Lugoj până la București, dar pentru că erau copiii mici și ei voiau să stea în atelier, au decis să își facă o casă-atelier. Astfel au putut comprima timpul și spațiul într-un singur loc. Paradoxul frumos: o casă de artiști vizuali care a crescut muzicieni – cei trei fii s-au dedicat în principal domeniilor muzicii, nu artelor vizuale.

Nevoia de a uita pentru a crea

Valeriu face o mărturisire esențială: nu poate să creeze lucrări noi dacă are în continuu prezența lucrărilor făcute de el în perioade anterioare. E prea mult zgomot vizual. Trebuie să se concentreze de fiecare dată pe ceea ce face acum, pe momentul prezent. Ia totul de fiecare dată de la zero, chiar dacă lucrurile rămân și se amestecă într-un anumit fel. Pentru că trebuia totuși să marcheze cumva că e casa lor, are câteva lucrări prezente – de vreo trei ani doar câteva piese selectate, printre care seria cu oglinzile și băltoacele.

Cosmin aduce în discuție paralela cu Cristian Mungiu – regizorul nu se uită niciodată la filmele pe care le-a făcut, chiar dacă apar la televizor și el deschide televizorul din întâmplare.

Carmen Paiu – artista care coase rugăciuni

La primul nivel al casei, memoria artistei Carmen Paiu este prezentă prin lucrările ei. Seria ei cu aripi de îngeri folosește fotografii găsite la gunoi cu diverse persoane – însă chiar și o bunică de-a ei apare într-una. Carmen a pictat icoane pe sticlă și a avut expoziții și la Mogoșoaia. Folosea izvoade, era documentată, știa exact ce face, dar și-a permis libertatea de a se juca cu patinele vopselor. Se respectă temele clasice, proporțiile, spiritul țărănesc, școala de la Nicula de pictură pe sticlă și numai pictura transilvăneană, dar cu amprenta ei artistică personală.

O mare parte a vieții ei a dus mai departe brodăria liturgică și a cusut pentru multe biserici, pentru mulți preoți veșminte și cruci cu mărgele. Lucra o artă cu amprentă foarte personală și era foarte căutată – episcopii din Norvegia, Suedia, Germania, Austria o solicitau. Devenise un nume. Fiecare mărgică cusută pe acele cruci era un rozariu, o rugăciune pentru ea. Stătea noaptea până la ora 3 și cosea aceste cruci, făcute din tot sufletul, cu toată inima.

De la Revoluție și moarte la bălțile din fața casei

Valeriu explică că până la seria cu bălțile a fost preocupat de mari teme: Revoluția, moartea. Erau importante și le-a parcurs. Dar a ajuns la un moment în viața lui în care o temă minoră – care pentru el devenise o temă majoră – a capturat atenția: faptul că strada pe care locuiesc a rămas neasfaltată foarte mulți ani și era o problemă cu bălțile.

Lucrarea pe care o arată este chiar balta din fața porții lor. Dacă te uiți de la distanță, se văd urmele de roți și mijlocul drumului. Provocarea era să reușească să descopere Cerul cu C mare în cea mai umilă baltă din fața casei. Adică să vadă cum se poate el desfășura într-o temă cu un subiect minor: balta.

Când arta schimbă realitatea

În urma unei expoziții la Viena cu această serie de lucrări, strada s-a asfaltat. E factorul social care se completează până la urmă. La Lisabona a expus seria împreună cu câinii, pentru că în acea perioadă a fost acel copil mâncat de câini – problema nerezolvată de ani și ani de zile cu câinii comunitari, vagabonzi, care părea că nu se va rezolva niciodată. El mereu s-a simțit dator să marcheze momentele istorice, sociale cu care a fost contemporan.

Artistul revizitează – cuvântul cheie

Valeriu folosește un cuvânt care mereu îl folosește: artistul revizitează diverse teme și le tot amestecă între ele și nici el nu știe în final ce va ieși. De aceea animalele au fost o preocupare în mai multe feluri – se văd și în desen și în pictură. În seria cu bălțile apar și animale care par niște cățeluși, dar apar și animale care devoră, animale care își dezvăluie bestialitatea – erau acele momente cumplite cu acel caz tragic al copilului.

O parte dintre lucrări mai pot fi văzute pentru că își păstrează lucrările înfoliate. În felul ăsta rămân proaspete și le poate arăta oamenilor când vin în vizită la el, altfel ar fi imposibil.

Bestiarul Politic – când temele zac și reapar după ani

Proiectul Bestiarul Politic a început în 2013 când Mihai Plămădeală l-a sunat să-i spună că se ocupă de noua galerie Casa Artelor de la Mogoșoaia. Seria asta cu bestiarul politic zăcea de niște ani – se gândea la ea, dar n-avea oportunitatea de a o începe. A avut timp destul de puțin la dispoziție. A fost foarte strâns.

Formatul: 1,50 m pe 2 m – asta e lățimea sulului de hârtie. Acum regretă că nu le-a făcut un pic mai înalte, dar e bine așa. Ideea era ca lucrarea să te cuprindă, să intri în ea, nu să fii tu deasupra ei. A pornit cu o serie de 10 care au fost expuse la Mogoșoaia, iar acum lucrează spre 40 – deocamdată sunt la 32 aproape terminate.

Politikon – animalul polisului

În 2013 era un moment în care în presă politicienii se gratulau cu astfel de apelative. Erau Varanul, Pisicul – au rămas. Era Vulpea Argintie. Deși de fapt până la urmă nu despre asta este vorba. Chiar dacă ei au aspect de politician și chiar dacă se cheamă bestiar politic, poate că nu de la politicieni s-ar trage – deși ești mereu cu gândul la politicieni – ci mai degrabă de la cei care îi votează.

Politikon al lui Aristotel este omul polisului, al cetății. Tema nu e nouă, nu este invenția lui, nu este contemporană – e o constantă în istorie. În perioadele foarte vechi juncțiunea asta între animal, om animal era folosită pentru a reprezenta supraumanul. Dar de la o anumită perioadă este reprezentat și subumanul.

Aristotel spune că omul trebuie să se distingă de animale, că se simte mai fericit în societate unde trebuie să accepte să se supună, să accepte normele morale și respectarea legii. Tot el spune că în momentul în care aceste principii sunt abandonate, devine mai feroce decât dobitoacele.

În zilele noastre ne alegem reprezentanți – oamenii politici, ei în mod teoretic sau ideal ar trebui să fie cei mai buni dintre noi. Ei sunt și imaginea noastră.

Nu critic, pun întrebări

Valeriu subliniază: eu nu mi-am permis să critic. Artistul nu are datoria să dea răspunsuri. Artistul are datoria să pună întrebări. Eu doar ridic o temă. Tocmai pentru ca să nu se simtă nimeni lezat, niciodată n-a contat o anume campanie a unui anume politician. E greu să regăsești ceva, deși sunt câteva în care pot fi recunoscute anumite personaje.

Costumul și cinstea – psalmi și dobitoace

Seria „Bestiar politic” este foarte greu de expus pentru că ar merge foarte bine la Parlament, dar oamenii prea se regăsesc și prea vorbește despre fiecare dintre noi. Corporatiștii au și ei o problemă cu această serie – prea multe elemente comune.

Valeriu a găsit un citat în Psalmul 48 care spune că în cinste ne-am îmbrăcat. Costumul acesta apare la toate personajele pentru că este semnul cinstei. Eticheta luată pentru a demonstra ce spunea de fapt și Aristotel: oamenii își pierd cinstea și devin dobitoace.

Pornind de la o fotografie uitată

În 2013 căuta o imagine iconografică de politician. Cum am putea recunoaște imagine de politician? A găsit o imagine cu un politician stând cu brațele încrucișate și i-a plăcut. A luat imaginea aceea și a făcut cinci porci. Așa spuneau ei atunci în acea perioadă. A făcut cinci porci pornind de la acel cap, acel corp fără cap.

Peste ani de zile, după ce a făcut deja mult mai multe lucrări, a regăsit fotografia respectivă unde erau multe cifre, cuvinte pe acolo. A citit – era cineva care e și acum în politică. N-a să-i spună numele. Înseamnă că e cineva care știe, are abilități, se regăsește.

Tehnica cărbunelui – o poveste din copilărie

Toate lucrările din seria „Bestiar politic” sunt cărbune pe hârtie. Valeriu a făcut această serie pentru că a predat mulți ani la Universitatea Națională de Artă din București, în special desenul. El e perceput ca un artist care a făcut destul de multe portrete.

Povestea cărbunelui începe cu un moment din liceu când s-a pregătit pentru un examen de compoziție. A reușit să aibă o revervă de cărbuni presați Koh-I-Noor pe care însă i-a păstrat pentru examen, neștiind că acesta nu se șterge. A intrat atunci în panică. Până la urmă a ieșit cea mai neagră dintre toate lucrările de la acel examen, dar i-a rămas o problemă nerezolvată.

Singurul cărbune care se găsea era cărbune de lemn. Își făceau ei cărbune – am învățat că lemnul de nuc are o nuanță, de plop, de tei – fiecare au nuanțe. Unul mai rece, unul mai roșcat. Unele sunt mai moi când se ard, altele mai tari. Le făceau în cutie de Nescafe sau Amigo cu găuri, cu nisip, cu un cuptor. Cărbunele presat – singurul care era Koh-I-Noor. Acum lucrează cu cărbune de lemn în continuare – se găsesc multe modele acum. Există rotund, gros, au făcut toate nuanțele pe grosimi și pe dimensiuni.

Anii când nu exista internet și era nevoit să experimenteze cu orice materiale

În perioada când a învățat, din păcate nu aveau aceste informații cuprinzătoare despre tehnicile artiștilor. Erau reproduceri de slabă calitate. Și-a pus dintotdeauna problema tehnicii pe care o folosea Caravaggio, pe care o folosea Rembrandt.

Recomandă un video în care cercetători și un pictor au colaborat cu o echipă de criminaliști pentru a reconstitui vocea lui Rembrandt pornind de la studiul autoportretelor.

Provocarea serialității – ca o săritură în apă repetată

Provocarea lui era să vadă ce se întâmplă cu desenul într-o serie mai lungă. Să se supună ca artist la o probă de rezistență a materialelelor, astfel încât schimbarea să fie înregistrată pe termen lung. Serialitatea devine o formă de meditație, repetitivă pentru a atinge performanța, precum un muzician sau sportiv.

S-a bucurat de întreruperile pe care le-a făcut în decursul anilor pentru că mai avea timp să se și detașeze, să se distanțeze. Mereu a simțit nevoia aceasta, poate și datorită educației din liceu în care făceau pe lângă abordările artistice clasice și experimente, happening-uri, noile media. Această alternare îi dădea totdeauna o prospețime în special în zona aceasta a tehnicilor clasice pe care dorește să le inoveze.

Designul la Cluj – Virgil Salvanu și praful de cărbune

A urmat secția de design la Institutl de Arte Plastice „Ion Andreescu” Cluj-Napoca. Profesorul principal era Virgil Salvanu care a înființat secția.

Și-a experimentat o tehnică prin care în primul rând avea nevoie de vârf, de ascuțime. Pe șmirghel îi lua și-i făcea pe șirul. I se genera praful. El știa că mergând la design avea nevoie de praf de cărbune. Nu era inventat încă fixativul în spray. Venea înfășurat într-un bețișor, la tub. Și trebuia să-l dizolvi tu în benzină sau într-un solvent și să-l pulverizezi tu. Era o procedură.

Momentul cu porumbelul la fereastră – 2016

În 2016, când avea cursuri cu copiii în atelier, a auzit o izbitură într-o fereastră. Copiii au remarcat s-a lovit o pasăre în geam. N-a identificat geamul, dar peste câteva săptămâni a văzut imaginea cu acel porumbel. A făcut câteva fotografii și a filmat porumbelul.

Seria The Dove – negrul care nu e negru

Proiectul rezultat se numește „The Dove”. Valeriu Mladin are proiecte întinse peste zeci de ani, care marchează trecerea sa prin timp precum seria „Două scaune”, seriiile de „Autoportrete”. Aceste proiecte includ și autobiografia lui și ce se întâmplă pe plan global – războiul din Ucraina și nu numai. În seria „The Dove”, Mladin a simțit nevoia să marcheze fundalurile cu suprafețe negre smolite ca de Arca lui Noe peste care pictează porumbelul păcii, porumbelul alb, dar porumbelul mort.

E interesant că negrul acesta nu are negru în el, este un negru obținut prin amestecuri cromatice. Dacă amesteci violet cu verde iese acest negru. Aici nu e nimic negru, e doar violet și verde. Este foarte multă vopsea care scade prin uscare deși când e udă e mult mai spectaculoasă și gestualitatea moare puțin, din păcate, nu rămâne atât de vie.

Cu seria „The Dove” Valeriu Mladin a simțit nevoia să marcheze acest moment al războiului și a morții speranței dar și dispariția soției sale din anul 2024, și a dorinței lui neîmplinite până acum de a face o expoziție împreună cu ea. Carmen Paiu făcea aripi de îngeri, iar cumva porumbelul din această serie intersectează această preocupare comună.

Picasso și picioarele porumbeilor

Nu a mai pictat porumbei. Picasso – tatăl lui era pictor de porumbei, era pictor de gen. A fost momentul ăla deja legendă când tatăl lui n-a fost de fată și el a pictat niște picioare în tabloul tatălui lui. Când a văzut tatăl lui la ce nivel a ajuns, a zis: gata, îți predau culorile, paleta, tot.

Atunci și-a pus problema că sunt foarte importante picioarele la porumbei. Din păcate îi e greu de lucrat la dimensiuni mici. Totdeauna a avut o mare admirație și respect pentru cei care reușesc să facă lucrări de dimensiuni mici și să fie monumental. Vorbeam despre gravurile și desenele lui Rembrandt – cât de monumental poate să fie. El totdeauna s-a chinuit și a consumat mult mai mult timp și energie în lucrări mici decât în lucrări mari. Fiecare artist are o dimensiune în care se desfășoară el mai bine.

Căutarea porumbeilor morți

Toată ideea a pornit de la faptul că avea niște șasiuri din alte proiecte neterminate, neîncepute. Pornea de la aceste fundaluri pe care își imagina niște porumbei morți, nu porumbelul păcii care al lui Picasso, ci porumbelul mort, că și în Biblie există porumbelul mort, dar cu alte semnificații.

Nu avea porumbei, nu e crescător de porumbei, n-a găsit pe cineva să-i dea porumbei. A căutat pe internet imagini cu porumbei. Îl interesau posturi naturale ale porumbeilor morți. A început să facă aceste lucrări crezând că se poate descurca cu acele imagini. N-a găsit porumbei albi – sunt foarte puține poze cu porumbei albi morți.

A trebuit să cumpere un porumbel, dar să-l omor nu mai avea niciun sens. Atunci a cumpărat un porumbel bolnav. Poți să cumperi acum tot ce vrei. A luat legătura cu un crescător de porumbei care a zis: nicio problemă, totdeauna avem o boxă în care sunt porumbeii spre sfârșit. Valeriu Mladin a studiat momentul în care viața se scurge tragic din ființa vie.

Lucrul în serie – gestația și revenirea

La „Bestiarul Politic” lucrează din anul 2013 și se reîntoarce periodic.

Picioarele lui Adam – stigmatul în lumină

Seria „Picioarele lui Adam” accentuează umbrele foarte puternice care prefigurează cumva stigmatul – semnul cuielor cumva, așa incandescent în lumină.

Proiectul “Două scaune” – morfologia timpului

Între 2009 și 2026 proiectul „Două scaune” a acumulat peste 1600 de persoane diferite care i-au vizitat atelierul și cu care s-a fotografiat pe aceleași două scaune. A fost un proiect început când a deschis atelierul primelor vizite – o lucrare socială prin artă. Când montează fotografiile, le montează totdeauna așa încât el rămâne în permanență fix, ochii sunt ficși, astfel creează un morphing, o animație a trecerii timpului prin intermediul oamenilor care i-au trecut prin atelier.

Printre aceștia cei pe care i-am trecut în revistă: Daniel Constantinescu, Dragoș Lumpan, fiii artistului – pianistul și violonistul care acum sunt la Viena, Dorina Horătău când era gravidă, Aurel Tar, Liliana Popescu, Silviu Oravițan din 2009, Mihai Oroveanu, Ruxandra Balaci (Carmen a venit și ea cu ochelari în fotografie pentru că Ruxandra venise cu ochelari), Erwin Kessler, Paul Gherasim, Petru Lucaci, Dinu Dumbrăviceanu (amândoi sunt din Lipova), Bogdan Iorga, Suzana Vasilescu, familia Câlțea, Virgil Scripcariu, Alexandru Rădvan, Adrian Guță, Ana Maria Altmann, Vladimir Bulat, actori, pianiști ca Alexandru Mărginean, Andreea Sandu de la Galateca, Simina Ivan la Viena, Mirela Isăilă, Coriolan Babeți care i-a fost profesor, colecționarul Ioan Vultur, Radu Preda de la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, colecționari, Ion Bogdan Lefter, Mihai Zgondoiu etc.

Cosmin observă: deci scrii istoria artei și la persoana a doua – prin oamenii care trec prin atelier.

Relația cu Petru Lucaci – întâlnirea fundamentală

Cu Petru Lucaci s-au întâlnit mereu în viață. Pentru Valeriu a fost fundamentală această întâlnire. Apoi s-a întâmplat să fie profesori plata cu ora la Institutul de Artă o perioadă de timp. În paralel Teodor Moraru, Tedi Moraru avea o academie privată de artă și au fost și acolo împreună. De acolo deja Petru a arătat măsura lui de profesor extraordinar și lucrurile de acolo au început. Pe urmă le-au regăsit la academie.

Despre talent și meșteșug – când a devenit rușinos să fii bun desenator

Valeriu e de acord că au existat din toate timpurile ateliere cu ucenici în Renaștere. Ideea era că la un moment dat astăzi nici nu mai pui mâna pe nimic. Poți să folosești chiar meșteri populari în locul tău.

În perioada când colegi din generația lui au renunțat la tehnicile tradiționale pentru celelalte medii de exprimare care păreau viitorul artelor, utilizarea acestor tehnici putea să pară învechită și putea părea rușinos să spui despre tine că ești un bun desenator. Se ajunsese la un moment dat în care deprinderea meșteșugului artistic chiar poate să devină piedică în anumite zonă artistică. Dar Valeriu Mladin întotdeauna a prețuit talentul, munca și meșteșugul și cumva această serie încearcă să vorbească și despre asta.

Dialogul continuă…

Acest episod din seria „10 ateliere de artiști contemporani din România” dezvăluie nu doar un spațiu de creație, ci o întreagă filozofie de viață în care arta, familia, memoria și responsabilitatea socială se împletesc. Valeriu Mladin rămâne un artist care pune întrebări incomode și care crede că datoria artistului nu e să dea răspunsuri, ci să marcheze momentele prin care trece.

///

Materialul face parte din proiectul „10 ateliere de artiști contemporani din România”, produs de Modernism.ro. Publicație culturală finanțată cu sprijinul Ministerului Culturii

Susține activitatea Modernism.RO printr-o donație.