Expoziţie Alin Carpen și Mircea Nechita ,,DESPRE TRECUT, NUMA’ DE BINE…discursuri plastice paralele” la Galeria Simeza, București

Expoziţia ,,DESPRE TRECUT, NUMA’ DE BINE…discursuri plastice paralele” la Galeria Simeza

Pe simezele Galeriei Simeza a Uniunii Artiștilor Plastici din România își vor prezenta creațiile Alin Carpen și Mircea Nechita.

În deschidere va prezenta demersul artistic Luiza Barcan, critic de artă, pe 16 mai, ora 19:00.
Expoziția va putea fi vizitată în perioada 16 – 30 mai 2025.

DESPRE TRECUT, NUMA’ DE BINE…
(sau ,,Viitoru’ trecutului’’, sau ,,Nostalgia’’, sau…)
Nu știu dacă nostalgia ține de vârstă… Judecând după experiența personală, aș zice că nu. Mă știu dintotdeauna așa. Pentru mine, nostalgia-i o boală cronică, pe care ,,o țin sub control’’ cu ajutorul artei sau altor leacuri ce le-am mai găsit prin viață și lume, de mi-au părut a fi eficiente. (Astfel că, am teme și cicluri de lucrări, tratate permanent: ,,Eros și nostalgie’’, ,,Autoportret cu viața mea’’, ,,Numa’ m-or vedea că nu-s’’, ,,Cer de toamnă cu păsări negre/roșii/albe’’, ,,Bivolul care aduce noaptea’’, ,,Contemplație bahică, înspre seară/dimineață’’, ,,Plimbarea de seară’’, ,,Roșu, galben și albastru-peisajul patriei’’, ,,Luna plină’’, etc. Și niște albume, unele tipărite deja, altele editate sau doar în stadiul de proiect, despre ,,lumea mea’’.)
În ceea ce mă privește, tratez lucrurile cu simplitatea, (sau poate lipsa de cizelare), caracteristică Țăranului ce-am rămas, chiar și după 33 de ani în care-am supraviețuit la București. Căci vrând-nevrând, rămânem cu cei 7 ani de-acasă, care-cum i-am avut și i-am trăit. De mi-aș trăi următoru’ secol de viață numa-n București, tot n-aș putea deveni un ,,Jmecher de asfalt’’, cum zicea Radu Popescu, jmecher de asfalt autentic, plecat de(-o)vreme-n lumea cu asfaltul și bordurile veșnice, infinit mai netede și mai de calitate…
Venind dintr-o altă lume și-o altă vreme, nostalgia mă duce firesc înapoi, în lumea amintirilor și dorurilor mele: ,,Doru-mi de lumea mea/Când mi-o fost bine în ea/Doru-mi de satu’ meu/Și de cel care-am fost eu./…’’ Vremuri trecute și rămase-n urmă, dar care te marchează și lasă urme, pentru totdeauna, te formează-ntr-un fel, și cam-așa rămâi, oricât de maleabil ai fi, și-orice suflet de plastilină ai avea…
,,În satul cu oameni workhoolici/Care de-atâta lucru’, n-au timp de trăit,/Acolo tinerețea mi-am risipit,/Acolo am neamuri, și prieteni alcoolici.//Acolo-i casa, dar mama și tata nu mai sânt…/Acolo-i câmpul verde și codrii cu fagi/Acolo am pădure și niște hectare de pământ/Și-n cimitir, am cunoscuți și oameni dragi. //…”
Arta te-ajută a-ți sublima trăirile și sentimentele, a le transforma, a le da o formă estetică, poate comună și publică ca mod de întelegere. O formă, poate utilă, interesantă, plăcută. Alte metode și mijloace de tratament, au rezultate temporare și posibile efecte adverse: ,,Horincuță când te beu/După tăte-mi pare rău./După tăte ce-am lăsat/După casă, după sat/După câmpu’ cel cu flori/După fete și feciori/După mândruțele mele/Numa’ dor și numa’ jele/De-i vai de sufletu’ meu/Horincuță, când te beu…” (Începutu’ anilor ’90, când venisem la București, plecând din sat, și părăsind ,,lumea mea”, da’ nemaiajungând niciodată-ntr-alta, ,,a mea’’, și nici de-ntors nu mai era rând…)
Despre trecut, aș putea povesti oricum și-n orice fel, (da’ nu și-n orice limbă). În acest limbaj, al artei plastice, am făcut ceva mai multă școală, cu profesori foarte buni. Și-am mers de drag, și-am fost de felul meu, elev și student conștiincios și silitor, știind încă de mic, că treaba și datoria mea acolo-i să-nvăț, și să rămân cu ceva-n cap… Nu să trec prin ea ,,ca gâsca prin apă’’… Că ,,din școală și din crâșmă, nime’nu treb’e să iasă cum o intrat’’… Da nici ,,să intre bou și să iasă vacă’’…

Mi s-a spus în facultate că nu prea știu să desenez, da’ să nu-mi fac griji, că asta se-nvață, precum matematica… Pe de altă parte se spunea că arta nu-i matematică, că-n artă 2+2 nu trebuie să facă neapărat 4, că o problemă, (plastică), rezolvată de mai mulți artiști trebuie să ducă în mod firesc la rezultate diferite… Glumeam între noi, întrebându-ne dac-am obținut rezultatu’ corect, din carte…
Poveștile mele sentimentale, sunt compuse cu/și din elemente comune, ușor recognoscibile, din lumea amintirilor mele, chiar dacă deseori, apelez la o anume complicare, poate o anume încifrare, și la unele subtilități de limbaj plastic. Un prieten, oarecum priceput la arta plastică, dar mai ales la arta exprimării literare, mi-a numit stilul artistic, ,,suprarealism naiv’’. Poate, pe bună dreptate.
Considerându-mă cât de cât școlit în meseria asta, mi-am permis a utiliza excesiv modele, forme, motive și povești din trecutul propriu. Gândind că, atâta vreme cât mai sunt oameni din generația mea, sau generații apropiate care cunosc acea lume, și-acel mod de-a fi și-a trăi, ceea ce fac eu nu va rămâne fără rezonanță, în sufletele celor care, încă n-au uitat. Care încă mai au amintiri, și nostalgii ce vin din lumea copilăriei lor, a părinților sau bunicilor… Chiar dacă-i nealiniat trendului și tendințelor actuale, valorilor universale stabilite, prea puțin provocator și ușor provincial. Firește, dacă reușesc a le da o formă plastică măcar acceptabilă. Căci criteriile calității artistice și regulile vizualului, sunt încă universale, chiar dacă-s mai puțin cunoscute, iar percepția vizuală, sensibilitatea senzorilor și prelucrarea , se adaptează…
La 18 ani, în vremea satisfacerii stagiului militar am reînceput a mă exprima artistic, desenând cu mult succes, nuduri feminine. Adică ,,gagici sexoase’’, idealu’ lor feminin, pentru colegii de suferință frustrați de lipsa prezențelor feminine ,,în carne și oase’’. (Multul succes, însemna laudele, publicitatea gratuită, și berea plătită-n cele patru ore de învoire săptămânală-n oraș. Un desen-o bere… da’ nu puteam io bea atâtea beri în atâtea ore…Trebuie însă specificat că-n vremea aia, concurența și posibila sursă de inspirație, adică banalele reviste sexi/porno, era cu totul și cu totul absentă-n România, chiar dacă-n America, Hugh Hefner, cel care ,,ne-a-nvățat să citim revistele c-o singură mână’’, era deja celebru și bogat.)
Sunt convins că acele desene-n creion sau pix pe foi liniate de Caiet Dictando, de a căror valoare artistică astăzi probabil m-aș rușina, au fost utile, sincer apreciate și admirate, fie în public, fie în intimitatea cabinei de WC. Corespunzătoare nevoilor ,,publicului țintă’’, mai ales celor ce-avuseseră oarece experiențe erotice reale, și care cântau la beție: ,,Bine era-n civilie/Era pi**dă și domnie./Când voiam să mai petrec/Mi-a venit ordin să plec/…’’
Mai utile și mai privite, decât opera celebră, sculptură, tablou, ori banană lipită cu scoci, din salonu’ luxos al miliardarului, pe care-o privește doar când le explică invitaților cât a costat, că altceva nu știe și nu-l interesează, plătește consultanți de specialitate. Da’ prețu-i o chestiune de maximă importanță și orgoliu. Demonstrează, lui însuși și lumii-ntregi, că-i capabil, și că-și permite… Adică, ,,Am valoare, mă!’’
Este absolut sigur că-mpăratu’ nu poate fi-n curu’ gol, dac-a dat juma’ de-mpărăție pe haine… (Oricum, azi copii nu mai sunt luați în seamă, decât dacă spun lucruri trăznite…)
Arta-i o boală de obicei neletală, da’ deranjantă, căci poate determina sensibilități emoționale, poate chiar și fizice, poate o anume ciudătenie și nevoi specifice, da’ neobișnuite. Poate o anume posibilă fragilitate interioară și riscul de-a nu te lăsa să trăiești liniștit, stând comod pe canapea, cu berea-ntr-o mână, și telecomanda-ntr-o altă mână…

Pe Alin Carpen l-am cunoscut pe când era colecționar de gravuri și arhitect, în urmă cu peste 20 de ani. Am rămas într-o relație de comunicare și apropiere, firească între oameni ce au multe puncte de vedere și valori comune. Acu’, a ajuns artist, deja cunoscut și remarcabil. Așa-i viața, ,,compensatorie’’, câștigi un bun coleg și-un prieten, pierzi un client… Nădăjduiesc că alți colecționari, și-așa puțini, nu-i vor urma exemplul.
A făcut sculptură, pentru că nu a intrat la grafică, precum și eu am făcut grafică pentru că n-am intrat la pictură. Poate căile Domnului sunt încurcate, sau poate, dimpotrivă… Și-a creat un stil de exprimare artistică și o tehnică ce-l reprezintă, și se potrivesc modului propriu de-a gândi și a simți, valorifică educația și abilitățile tehnice dobândite anterior, cultura și filozofia de viață proprie. Un drum oarecum singular, sau oricum, nu foarte aglomerat, dar nici ușor, în România, acum. Cu realizări remarcabile. Mai bine că n-a intrat la grafică… Concurența-i bună, te stimulează să evoluezi profesional, zice teoria…
Aceasta-i ce de-a doua tentativă de-a expune-mpreună, cu scopu’ declarat de-a demonstra, (ori măcar arăta), că limbajul artistic al fiecăruia este-n mod firesc diferit, și absolut personal. Că poți simți, gândi, sau vorbi, despre același lucru-n moduri deloc asemănătoare. C-așa-i în artă…
Prima tentativă, a eșuat pe motiv de COVID, în vremea de maximă celebritate și vedetism a Pandemiei, Alin petrecându-și perioada expozițională, într-un sejur all-inclusive, la spitalul Matei Balș. În compania unor tovarăși tușitori, și-a asistentelor mascate de nu le mai deslușeai nici sexu’, decum vârsta sau calitățile anatomo-estetice. Suferind și nemulțumit pentru ratarea expoziție, da’ mai ales pentru faptul că-nveșmântarea-n costume de protecție a asistentelor și infirmierelor, făcea din practicantele unei meserii dintre cele mai sexi în clasamentul mondial, (imediat după stewardese și secretare), niște apariții informe, incapabile de-a trezi emoții masculine pozitive și puternice, a-ți ridica moralu’, și-ați îmbunătăți simțitor starea de spirit… De-a-ți face ziua de spitalizare mai bună, viața mai frumoasă și injecțiile, cu bucurii vizuale… O lume tristă, pastilele amare, ,,strugurii’’ acrii…
Despre trecut, toți l-am trăit, toți avem amintiri, trăiri, emoții… Mai mult sau mai puțin plăcute… Nostalgii, realizări, regrete, împliniri, frustrări, amintiri detaliate ori obsesive, uitări inexplicabile, trăiri banale, cenușii, șterse, ori aventuri extraordinare, drame, tragedii, întâmplări hazlii sau jenante, momente de glorie, ori de maximă penibilitate…
Fiecare cu trecutul lui, preocupat strict de trecutul lui, sau de trecutul comun, al omenirii, ori al universului întreg… Tratat egoist-sentimental, emoțional, ori obiectiv-științific, sau filozofic…
Vremea trece, lumea trece, oamenii trec, generații după generații… Fiecare generație, mai înțeleaptă decât cea de după și mai inteligentă decât cea dinainte, așa se cred(e)… Concluzia ultimelor studii arată că-n ultimele decenii, la nivel global, IQ-ul scade. Ca formă de adaptare, zic eu, că nu mai e e nevoie de eforturi, nici intelectuale, avem calculatoare, internet, ChatGPT…
Generații după generații, oameni tot mai grăbiți… să crească, să-nflorească, să trăiască… ,,/Tare ca piatra/Iute ca săgeata/…’’ și-apoi, ,,/La anu’ și la mulți ani!’’ Lăsând în urmă, cei mai mulți, doar efemere urme ale trecerii prin lume, ce se vor șterge-n scurtă vreme. (Grigorea-Petrii, om bătrân si fără urmași, la mine-n sat, întrebat de ce-și face-o casă nouă, a răspuns: ,,Să știe lumea, c-aici o trăit on Om.’’ Peste două decenii, nimic nu mai amintea lumii de viața lui.)
Nici de fotografii nu mai e nevoie, sunt acum copleșitor de multe, inuman de multe, toată lumea, tot timpul, produce imagini, cu gândul c-o să le mai sorteze dup-aia, da’ numa’ ideea de-a le ține-n ordine te aduce la disperare, când să le mai și (re)privești? Cu totul alta era situația acu’ juma’ de secol… O fotografie era un lucru rar, deci important în sine, nemaivorbind de cele cu adevărat deosebite, ca și calitate artistică, sau ca document istoric… ori ca simplă dovadă a existenței, înfățișării, frumuseții din tinerețe, poziției sociale, averii, sau orice altceva.
,,O piedică-n calea uitării’’, scriau tinerii din sat pe spatele portretului fotografic dăruit persoanei iubite. Gest important, chiar mic sacrificiu, ținând cont de raritatea fotografiilor, atunci, acolo… Acum, vechile fotografii, pe suport material, relativ rare, mai reprezintă încă o posibilă valoare, dovada ultimă a existenței și înfățișării cuiva, posibil la multă vreme de când nimeni nu-și mai amintește… Unii le colecționează, alegându-le după criterii bine definite, tehnice, cronologice sau artistice, ori după sentimentul încercat pe moment. Alții, le vând la kilogram, făr-a le privi ca imagini, nici măcar din curiozitate comercială. Diferențele de viziune, referitor la orice, nu sunt caracteristice doar artiștilor.
Influențele ce țin de modul de-a simți, de tipul de personalitate, de cultură și mediu, determină moduri de percepție și exprimare absolut individuale, personale, diferite…
Alin Carpen, îmi pare a trata tema trecutului, sau teme ce țin de trecut, într-un mod mult mai intelectual, mai eaborat, mai metaforic, (poate chiar metafizic), analitic și filozofic. Cultură urbană, solidă, chiar dacă Mizilul natal nu mai are gloria urbană din vremea lui Caragiale…
Artă, chiar conceptuală, îndelung, (poate chiar obsesiv), gândită ca idee, documentată, proiectată de arhitect, iar tehnic și funcțional, ca de-un inginer, lucrările astea se construiesc pe-ncet, cu rațiune și calcule, nu doar emoție și simțire artistică…
Io, când m-apucă doru’ și nostalgia aia rea și sâcâitoare, (de-o definea nu mai știu cine că ,,nostalgia-nseamnă să-ți pui speranțele-n trecut’’ ), pun mâna pe-o sculă de făcut de-semne și-un suport, (care le suportă cât mai lungă vreme), fie că-i scump și de calitate, fie că-i banală hârtie, ori lemn, ori vreun orișice obiect, poate-o sticlă, un borcan, sau o cutie de conservă… și-nchipuiesc diverse forme dintre cele ale trecutului propriu, într-o sintaxă ce poate că dă sugestii, mai clare și concrete, ori ambigue și posibil interpretate ca misterioase, și cu subînțelesuri mascate… Până-mi trece, ori impulsul inițial, de trebuie să mă-ndemn, precum la bețiile din trecut/sat, ,,Mă! Să nu uităm di ce-am vinit!’’, ori timpu-disponibil, de trebuie să plec în mare grabă și-ntârziere… Poate terminând altă dată, într-altă stare și-ntr-alt fel, ori ,,lăsând așa cum a căzut’’…
,,Labă artistică!’’, zice prietenu’ meu, doctor în sociologie, expert în limba lu’ Shakespeare, și-n verba volant, da’ mai ales în scripta manent… ,,oleacă mai citit’’, și teoretic priceput la artă sau alte chestii ’telectuale… Din punctu’ lui de vedere, ARTĂ-i doar aia de-o faci importantă, adică cea foarte scumpă… Și-o liniuță mică-ntr-o mare de alb-gol, înseamnă ceva foarte important, (mai tare ca Hokusai, da’ și ca, Cattelan, ăla cu banana pă-perete), dacă are asociată o argumentare teoretico-filozofico-estetică de minim 10 pagini A4, semnată d-UN NUME, (sau, chiar mai multe, cu-atât mai bine, tipărită pe hârtie groasă și scumpă). Precum și-un Eveniment, cu Ștaif și Vedete. Publicitate maximă, și multă gargară despre…
Io nu zic nimica. Mi-amintesc de zicerile-nțelepte ale lui Woodie Allen, și-alții, referitor la sexu’de unu’ singur, da’ mai bine tac. Știu că Bucureștiu’ nu-i Peteritea, unde dacă numa’ vorbești, cu-ațâta rămâi, și-atâta ești, și că vorba lungă-i sărăcie omului… Aici, merge aia cu ,,aieru’ și fraieru’…’’ Dacă are dreptate?

Venit în Bucureștiu-ndepărtat, mare și străin, dintr-o comunitate atât de mică-ncât, toată lumea cunoștea pe toată lumea, până la, (cel puțin), a treia generație-n urmă, mă refugiez adesea-n lumea amintirilor, cu creionu-n mână, și gându-dus, departe-n trecut, schițând forme (bine)cunoscute: oameni și forme umane, bivoli și alte animale, fie domestice, fie sălbatice, păsări și insecte, copaci și flori, case și șuri, și grajduri, și clăi, și dealuri, și păduri, și multe altele… Ca modalitate de uitare, ca plăcere proprie, ca autoterapie… uneori, ca-ncercare conștientă de-a face cunoscute lumii și oamenilor, acele locuri, acei oameni, acel mod de viață. Amintirea unei lumi ce-a fost și tocmai se stinge, an după an, și zi după zi.
Dacă pot prin asta, să fac o plăcere și-o bucurie și altora, iar familiei niște bani în plus, cu-atât mai bine…
Că ,,aste e’’, nu poți să scoți decât ceea ce ai în suflet. Dacă-ncerci să vii cu chestii de import, c-așa-i la modă, sau că asta se vinde, se vede că nu-s ,,self made’’, nici ale tale, nici dragi ție… Și nici n-ai de ce. Că Viața-i scurtă, da’ Arta-i lungă, ba chiar și lată, de-ncăpem cu toți-n ea, cu amintirile, poveștile, metaforele și-nchipuirile noastre cu tot. Cu capodopere și găinării, și ce-o mai fi…
(Părerea mea. Scuzați, dac-am greșit, ori am exagerat… să-ntâmplă, că doară numa’ oamini sântem, nu ChatGPT-uri…)
Mircea Nechita, la-nceput de mai, anul 2025