După ce în 2025 Trofeul Anonimul IFF a fost câștigat, binemeritat, de One Of Those Days When Hemme Dies – regia Murat Fıratoğlu (Turcia), și în acest an tot un film ,,politic’’ de sorginte asiatică a câștigat detașat prin votul publicului, premiind o altă zona musulmană: Kârgâzstan, prin filmul Kurak, regizat de Emil Atageldijev și Erke Dzhumakmatova. Producția urmărește, într-un mod destul de crud pentru un public mai sensibil, condiția tragică a femeilor din țară respectivă, marcând inegalități de gen – într-o indiscutabilă lume a bărbaților agresori, cu un sistem politic corupt, în care partea feminină nu are decât câteva soluții: sinuciderea, crima sau evadarea din Iadul absolut pe pământ. Kurak arată că de departe cel mai horror film este însăși Realitatea, una bolnavă într-o țară patriarhală precum Kârgâzstan, în care femeia devine doar un obiect sexual sau o aducătoare de zestre iar ieșirea ei din scenă nu se poate face decât prin moarte sau fugă dintr-o man’s man’s world apocaliptică.
O prezența interesantă, dintre cele cinci lungmetraje din concursul pentru Marele Premiu, a constituit-o și filmul românesc Sfârșitul lumii, în sfârșit altceva decât veșnicele pelicule întunecate despre postcomunism, cu eternele ciorbe în familie filmate în jumătăți de oră de regizorii anilor 2000. Filmul lui Sebastian Pereanu are nerv și culoare, părți enervante prin duritatea lor (tot ce ține de droguri, cât și limbajul excesiv vulgar în prima jumătate de oră), dar și multe momente în care știe să spună o poveste (și de iubire) postmodernă, în care Scriitorul ajunge să se îndrăgostească de personajul feminin al propriei cărți și să sfârșească odată cu lumea propriei creații, cum de altfel orice autor ,,moare’’ la finalul unei cărți împreună cu eroii săi ce l-au devorat. Originalitatea Sfârșitului lumii constă tocmai în acest amestec eliadesc al lumilor reale și ficționale, într-un puzzle în care nici nu mai contează dacă personajele din cartea ce se scrie sub ochii noștri se mută în Realitate sau Scriitorul însuși, scârbit de existența cotidiană, preferă să trăiască în propria Ficțiune.
Un alt film românesc, nepremiat la scurtmetraj (deși ar fi meritat cu prisosință) a fost Fursecuri și lapte de Andrei Tache-Codreanu, demitizând simulacrul familiei bogate și fericite, cât și pe un Moș Crăciun consumerist, un fel de Bad Santa (al lui Billy Bob Thornton) ajuns la final un psiholog de ocazie pentru părinții disfuncționali (o altă ironie evidență la adresa psihologilor, psihiatrilor, psihanaliștilor și altor categorii de regi ai cabinetelor, ce au apărut precum ciupercile după ploaie în lumea noastră de zi cu zi, tot mai des dată peste cap). Și ce lungmetraj ar putea ieși pe viitor de aici!
În afara concursului, nu putem trece cu vederea uriașul rol al lui Javier Bardem în pielea unui regizor genial pe platouri dar tiranic și distructiv cu cei pe care îi iubește și cu sine însuși, în The Beloved de Rodrigo Sorogoyen; reluarea partiturii artistului gay măcinat de Sida (după ce l-a jucat pe Freddie Mercury din Bohemian Rhapsody) de către versatilul Remi Malek, în The Man I Love în regia lui Ira Sachs; filmul Fatherland de Paweł Pawlikowski, cel care a câștigat în acest an premiul pentru regie la Cannes; premiera ultimului film al lui Radu Jude, wunderkid-ul ultimului deceniu în filmul românesc, prolific dar nu repetitiv – cu Jurnalul unei cameriste, abordând nonconformist o tema ce putea părea uzată, a românilor ce muncesc în străînătate – și implicit viziunea expatului prins fără ieșire într-o lume ce se folosește de el, asigurându-I însă satisfacția de moment (banii), care l-ar putea face să creadă că Franța nu e Kargastan deși…
Per total, filmele din concurs și din afara lui, scurt sau lungmetraje au bifat, cu câteva excepții, agenda actuală ,,impusă” a cinematografiei europene și mondiale, marsand uneori până la redundanță pe temele ce țîn de lgbt (homosexualitate, pedofilie), feminism, identități și inegalități de gen, incluziune și inechități sociale, sex în exces, violență uneori gratuită, deci destule căderi și decăderi, întuneric și pesimism și mai puțîn lumini, umor, romantism sau nostalgie. Fiindcă lumea agresivă în care ne învârtim pare că nu mai are timp și loc pentru lucrurile pure și simple ci mai degrabă pentru deziluzii și rătăciri – iar arta însăși devine de la un moment încoace doar un copy paste al realității minimaliste și regresive și un vehicul dezordonat al tuturor ciudățeniilor, discrepanțelor și nefericirilor unei lumi iremediabil suferinde.
N.B. Premiile Festivalului de Film ANONIMUL IFF , desfășurat pe parcursul săptămânii trecute la Sfântu Gheorghe, în Deltă: Trofeul Anonimul – lungmetrajul ,,Kurak” din Kargazstan; cel mai bun scurtmetraj străin – ,,Mal de Madre” (Spania); cel mai bun scurtmetraj românesc – ,,Viitorul ți-l faci cu mâna ta, dar de ce să nu îl lași pe mâna unor specialiști”, regia Alexandra Schinteie; Premiul special “Ovidiu Bose Paștină” – scurtmetrajul românesc ,,Rosebuds”, regia Denisse Conn Tubacu. Menționări obligatorii pentru două filme de impact: lungmetrajul autohton ,,Sfârșitul lumii”, regia Sebastian Pereanu și scurtmetrajul mioritic ,,Fursecuri și lapte” de Andrei Tache-Codreanu (doi regizori tineri de care vom mai auzi, cu siguranță!).
Recent Comments