Mircea Bochiș vorbește din atelierul său despre expoziția „Maestrul și discipolul. Vasile Kazar și Mircea Bochiș” și despre nuanța pe care ține s-o facă singur: nu se consideră discipol al lui Kazar în sens formal, ci al felului în care acesta percepea creația. Expoziția a pornit de la Baia Mare, a trecut prin Târgu Mureș și Cluj și urmează să ajungă la București, Constanța și Sighet, iar despre ea au scris Ion Pop, Maria Zintz și Ion Papuc.
De aici, discuția se deschide către o poziție fermă despre curatoriat: artistul nu ar trebui lăsat să-și aranjeze singur expoziția, pentru că subiectivitatea lui, oricât ar nega-o, există, iar lucrările ajung să se anuleze reciproc pe perete. Este o lecție învățată în cei cincisprezece ani în care a condus Muzeul Florean și motivul pentru care a lăsat integral selecția și amenajarea în seama curatorilor Robert Strebeli și Florin Gherasim.
Bochiș explică apoi de ce refuză specializarea — trece de la pictură la sculptură, desen, gravură și film în funcție de ce cere subiectul — și invocă Renașterea, pe Michelangelo și celebrul CV al lui Leonardo da Vinci ca argument împotriva ideii că un artist trebuie să fie un singur lucru.
A doua parte a interviului este despre întâlnirea dintre artele vizuale și literatură. Artistul povestește cum s-a născut volumul „Plăcuțele din Medio Monte”, realizat împreună cu poetul Gabriel Chifu, pe care nu-l cunoscuse: a citit poemele și le-a văzut imediat ca obiecte scoase din pământ, plăcuțe de plumb cu poemul pe o față și ilustrația pe cealaltă. Tot aici definește letter-poemul, formulă proprie derivată din mail art, și revine la prima sa carte de artist, făcută pentru Pavel Șușară în jurul poemului „Sissi”, despre care critica n-a mai putut spune ce a provocat ce — textul sau imaginea. Concluzia lui: cartea devine personajul principal, iar cei doi autori rămân personaje secundare.
În final, artistul își descrie metoda de lucru. Desenează zilnic, după o lecție primită în liceu: dacă te oprești, îți moare mâna. Când pictura începe să-i iasă mediocră, trece imediat la sculptură, apoi la desen sau la film, până când revine, inevitabil, la pictură. Nu are vacanțe, iar cele două ore de la patru dimineața sunt intervalul în care își structurează întreaga zi de atelier.
Recent Comments