BD, cenzură și Ceaușescu: Vintilă Mihăescu, culisele revistei „Cutezătorii”. Seria „Ilustratori în misiune”

Istoricul de artă Cosmin Nasui stă de vorbă cu Vintilă Mihăescu, artist vizual și fost redactor artistic al revistei „Cutezătorii”.

Vintilă Mihăescu este un artist versatil — recunoscut în primul rând în arta textilă și tapiseria românească, dar activ și în pictură, grafică, artă religioasă, artă monumentală și bandă desenată. Un fir roșu al întregii discuții este tandemul artistic și de viață cu soția sa, Viorela Mihăescu: au lucrat aproape totdeauna împreună, ea ocupându-se frecvent de partea de culoare și de execuția în tehnicile textile pe care le-a deprins „pe lângă” el încă din liceu.

Anecdota de deschidere: cenzura și improvizația (1985)

Dialogul pornește de la o expoziție la Simeza. Comisia Uniunii Artiștilor Plastici a refuzat deschiderea fiindcă lipsea componenta de „artă decorativă”. Cu câteva zile înainte de vernisaj, Mihăescu și-a transpus desenele în tuș pe pânză de metraj, transformându-le peste noapte în „panouri decorative” acceptabile. A doua problemă a venit de la Ministerul Culturii, care a cerut scoaterea câtorva nuduri — „se aude în târg”. Inițial a marcat locurile cu „lucrare scoasă de Ministerul Culturii”, apoi a renunțat la gest și le-a înlocuit.

Formarea (Caracal → București)

Născut la Caracal, a urmat liceul Ionița Asan, primește primele noțiuni de la doi concetățeni: graficianul/scenograful Ion Truică și scenograful Ion Popescu Udriște, care îi schițează pe o pagină regulile de paginare a unui portret și a unei naturi moarte. În 1961 intră la Liceul de Arte Plastice „Tonitza” din București prin examen de diferență (a ales clasa a X-a fiindcă avea două locuri, nu unul).

Momentul formator-cheie: profesorul de desen tehnic, arhitectul Stratulat, care în locul literelor și șuruburilor i-a învățat „cum să privești un tablou” — analizând compoziția (de pildă, poziționarea lui Iisus în „Răstignire” la Antonello da Messina, Mantegna, Dalí) și introducându-l în „geometria secretă a pictorului” a lui Charles Bouleau. De aici ideea că ceea ce rămâne în memorie e geometria de dedesubt, nu narațiunea — moment în care Nasui face legătura cu noțiunea de „algoritm”.

Facultatea și profesorii

La Institut alege textilele (aceleași reguli ca monumentala, „doar materialul diferă”), deși pasiunea era arta monumentală — pe care o frecventa ca „outsider”, la clasa lui „nea Fănică” (Ștefan Constantinescu). Refuză din start sistemul de notare pe dimensiuni standardizate (50×70) și lucrează compoziții murale pe pereți întregi; ia cele mai mici note până în anul 5, când îl impresionează pe Corneliu Baba (șeful comisiei de evaluare) și obține bursa Andreescu. Îl descrie pe Baba ca pedagog care căuta autenticul fiecăruia — în contrast cu Ciucurencu, care „îți dădea formula lui”. Apar mulți colegi și figuri: Dreptu Ioan Inocențiu, Codrea, Florin (trimis disciplinar la Rușchița, „s-a dus pictor și s-a întors sculptor”), Maria Coja, Șerbana Drăgoescu, Dan Băncilă.

Cariera și marile episoade profesionale

Erfurt (1970) — la Cvadrienala de tapiserie obține un premiu pentru continuitatea tradiției populare; lucrarea e achiziționată de muzeul din oraș (reprodusă invers în catalog).

Pipera — câștigă prin concurs guvernamental șefia secției de serigrafie la fabrica de mobilă, după un conflict cu Victor Vladimir Ciobanu (ajuns ulterior bun prieten, stabilit în California).

Tapiseria Teatrului Național — episodul central. La concurs câștigă de fapt locul I, dar comisia nu i-l poate acorda (nu era membru UAP, fără domiciliu și atelier în București). Acceptă premiul II — 12.000 lei și intrarea automată în Uniune — cedând în scris locul I lui Gabrea și Ciobotaru. Critică tehnic felul în care cei doi (pictori, nu monumentaliști) au executat lucrarea: greșeli de scară și de țesut care au dus la 10 ani de muncă și datorii enorme.

„Cutezătorii” (cca 1970–1977, colaborări până în 1983) — redactor artistic alături de Pompiliu Dumitrescu, pe care îl consideră „poate cel mai mare grafician pe care l-a avut România”. Descrie munca „infernală” și mai ales „semipolitică” (paginile de propagandă se schimbau după vizitele oficiale, cu material de rezervă mereu pregătit — a ajuns să graveze invers titluri direct pe cilindrul de tipar). Inovația tehnică importantă: separarea negrului de culoare pentru lizibilitate, ceea ce ajuta și ediția maghiară „Jóbarát”. Banda desenată parcursă cronologic: „Operațiunea Baraj” (1972), serialul „Dan Buzdugan” (1973), „Brigadier la 14 ani” (1974), „Paloșul Vitejiei” (1975), „Columna în milenii” (1976), „Măriuca” (1977), „Ciprian Porumbescu” (1983), „Întâlnire de pe planeta misterioasă”. La „Columna” a lucrat pornind de la fotografii din filmul de la 1968, completând cu documentare la Muzeul de Istorie și Muzeul Militar și introducând colegi și apropiați ca personaje.

Arta monumentală — Casa de cultură de la Reșița (1974): proiectul de pictură al secco e respins de comisie (risc de vandalizare într-un centru muncitoresc) și refăcut în mozaic ceramic (CESAROM, 40 de nuanțe), executat în condiții dure (garaj neîncălzit, iarnă, îmbolnăviri), salvat de un meșter local poreclit „Piștobaci”. Urmează Botoșani (1979).

„Compromisul” și relația cu puterea

Partea cea mai sensibilă: comenzile oficiale — portrete și tapiserii cu Ceaușescu pentru aniversări (Constanța, Râmnicu Vâlcea), realizate tehnic ușor (epidiascop) și mediatizate intens. La Minister (Suzana Gâdea, „tovarășul Hegedus”) i se spune deschis că nu poate cere azil politic în străinătate „pentru că ai pictat atâția Ceaușești” — dar, în schimb, statul îi „acoperea” expozițiile oficiale externe, ceea ce i-a permis o intensă activitate personală afară (Amsterdam 1982 prin Vito Grasso de la Institutul Italian de Cultură, Italia, Viena, Praga, Veneția) într-o vreme când majoritatea nu putea ieși. Tot aici, oportunitatea ratată de la Viena: banca Bawag a vrut să achiziționeze întreaga lor expoziție, dar tranzacția nu s-a putut face.

Ultima comandă oficială (Râmnicu Vâlcea, decembrie 1989) a rămas neexecutată — a întrerupt-o Revoluția. Ultima sa tapiserie (temă Delta/Tulcea, haute-lisse, 3×4 m) se află azi pe holul de intrare al Parlamentului.

Reflecții

Discuția se încheie cu o pledoarie nuanțată despre arta la comandă: Mihăescu refuză judecata morală sau estetică simplistă, invocând că marii maeștri (Michelangelo, Leonardo, Rafael) și interbelicii români (Tonitza, Oscar Han, Ștefan Dimitrescu, Șirato) au lucrat la comandă. Critică absența reală a galeriilor și a mecenatului în România — galeriile care „închiriază spațiu” în loc să trăiască din vânzare — și recunoaște deschis că a profitat de avantajul compromisului ca să-și poată finanța și expune opera personală, în timp ce alți artiști ai aceleiași generații, fără comenzi, privesc perioada cu totul altfel.

///

Dialog realizat în cadrul proiectului „Ilustratori în misiune: colecții recuperate ale artelor grafice românești (1930–1990)”, produs de PostModernism Museum, cofinanțat de Administrația Fondului Cultural Național.

Mai multe despre proiect: https://www.postmodernism.ro/ilustratori-in-misiune-colectii-recuperate-ale-artelor-grafice-romanesti-1930-1990/