Benzi desenate între două lumi: Pif Gadget și România comunistă. Seria „Ilustratori în misiune”

Istoricul de artă Cosmin Nasui stă de vorbă cu Dodo Niță, cel mai important cercetător al benzii desenate românești

Când Dodo Niță vorbește despre Pif Gadget, nu e doar un nostalgic. Vorbește ca un arhivar care a petrecut decenii adunând mărturii, planșe originale și corespondențe – un cercetător care a reușit să transforme o revistă de bandă desenată franceză într-o fereastră spre istoria culturală și politică a României comuniste.

Noua sa carte, Familia Pif – Mic dicționar sentimental al benzii desenate din revista Pif Gadget (Editura Revers, Craiova, 2026), apărută concomitent cu salonul Generațiile Pif organizat la Muzeul Municipiului București, conține date biobibliografice, bibliografii românești, planșe originale dăruite de autori pe care Dodo Niță i-a întâlnit personal de-a lungul anilor, și dedicații care spun, fiecare în felul ei, câte o poveste despre prietenie și timp.

De la Le Jeune Patriote la Pif Gadget: o genealogie politică

Povestea începe în 1945, în Franța postbelică. Partidul Comunist Francez – una dintre cele mai bine organizate forțe politice ale momentului, cu patru miniștri în primul guvern de Gaulle – transformă o publicație clandestină de război, Le Jeune Patriote, în revista Vaillant: o revistă de benzi desenate gândită explicit ca alternativă ideologică la Le Journal de Mickey, reprezentant al culturii vizuale americane.

Omul care-i dă identitate vizuală este Arnal – un refugiat spaniol, supraviețuitor al lagărului de concentrare Mauthausen, care dormea pe bănci în parcuri când o femeie, Denise, l-a remarcat pentru talentul său de a picta panouri publicitare și l-a îndrumat spre Paris. Ajuns la redacția Vaillant, Arnal creează în 1946 Placid et Muzo, iar în 1948, la comanda directorului L’Humanité, inventează câinele Pif, însoțit de motanul Hercule ca antierou. Din 1952, Pif migrează în Vaillant; în 1969, revista devine Pif Gadget – „gadget-ul” fiind o jucărie de asamblat inclusă în fiecare număr, un microscop, o lunetă, un ceas, un obiect care transforma lectura într-un act manual și care a generat, în timp, o fidelitate spectaculoasă a cititorilor.

Cum ajungea Pif în România

Legătura dintre Pif și România nu era întâmplătoare: ea funcționa pe canale ideologice formale, între Partidul Comunist Francez și partidele comuniste din blocul socialist. Cititorii din România nu știau că revista era editată de un partid politic – această informație a ieșit la suprafață abia după 1989.

Revista circula din 1953 (după moartea lui Stalin), la prețul de 2 lei, prin abonamente cu liste de așteptare. Abonații erau preponderent profesori, medici, ingineri, avocați – nu neapărat nomenclaturiști, ci oameni cu o anumită cultură franceză care voiau să ofere copiilor lor ceva altfel. Venea cu trei luni întârziere față de data apariției. În perioada de vârf a lui Pif Gadget, intrau în România 15.000–20.000 de exemplare pe săptămână. Plata nu se făcea în valută, ci prin barter: România tipărea tiraje din Rahan care circulau în Franța.

Totul s-a oprit în decembrie 1981, când Ceaușescu a interzis prin decizie de partid orice abonament la publicații occidentale. Cădeau laolaltă revistele pentru copii și publicațiile științifice ale universităților și institutelor de cercetare – o tăietură care a lăsat urme vizibile în cercetarea românească ani buni după 1990.

Artiști români la Pif: vocații supravegheate

Cel mai cunoscut dintre artiștii români care au publicat la Pif este Mircea Arapu. A plecat din România în 1978, prin reîntregirea familiei, cu scopul declarat de a ajunge să lucreze la revistă. La Cutezătorii i se ceruse să facă benzi cu pionieri și muncitori. A început să publice la Pif în 1982–83, a ajuns să-l ilustreze pe Pif însuși și, în 2023, la 70 de ani, a câștigat concursul Poștei Franceze pentru timbrul aniversar de 75 de ani ai personajului. Este singurul desenator din generația anilor ’80 care continuă să îl deseneze pe Pif în prezent.

Tudor Banuș, fiul Mariei Banuș, a publicat și el în Pif – dar identitatea sa ca autor a rămas necunoscută multă vreme. A desenat aventurile Muppets pentru un album american; Pif a reprodus câteva planșe fără să-i menționeze numele. Conexiunea a ieșit la iveală abia când Dodo Niță a identificat albumul original editat în Statele Unite.

Un al treilea român, arhitect stabilit la Paris (nenumit intenționat în această conversație, ca îndemn de a citi cartea), a publicat zeci de planșe explicând utilizarea gadgeturilor și a realizat singura copertă 3D din istoria revistei, la numărul aniversar Pif 2000.

Valentin Tănase a trăit o poveste mai complicată. Urmărit de Securitate din 1972-1973, de când era student, pentru corespondența cu tineri din Occident, ajunge în 1986 la Paris ca parte a unei delegații oficiale Cutezătorii–Pif. Mircea Arapu îl invită pe Valea Loarei; mașina se strică; îi expiră viza. Securitatea îl consideră fugar. Se întoarce în România și intră sub supraveghere intensificată. Dosarele CNSAS conțin și desenele sale – portrete ale lui Ringo Starr, Robert Plant, Jimmy Page – interceptate în corespondența cu fan cluburi din Olanda și fotocopiate înainte de a fi trimise.

Radu Duldurescu și Sandu Florea au plătit un alt tip de preț: în momentul în care au solicitat aprobarea de emigrare, li s-a interzis imediat să publice. Sandu Florea a continuat sub pseudonimul Dorandu (Dora + Sandu, numele soției) până în 1989, când a fost depistat. A trăit din pensia mamei sale.

Generațiile Pif

Salonul omonim, organizat la Muzeul Municipiului București la inițiativa directorului Adrian Majuru, a adus laolaltă probe ale influenței pe care revista a exercitat-o asupra mai multor generații: câștigătorii concursului de benzi desenate din 1970 (Valentin Tănase, Valter Ris, Traian Marinescu); o generație de intelectuali – Ion Manolescu, Ioan Stanomir, Tudor Călin Zarojanu – reuniți în jurul lui Corto Maltese, personajul lui Hugo Pratt lansat de Pif, despre care Mircea Mihăieș a scris două volume de biografie fictivă; și o generație de autori de benzi desenate formați chiar prin lectura revistei. Inclusiv doi practicanți de arte marțiale – Marius Leștaru, profesor universitar, și Șerban Andreescu, autor de benzi desenate – care au ajuns la karate și jiu-jitsu urmând exemplul personajului Docteur Justice.

Familia Pif este, în cele din urmă, o carte despre conexiuni: între două culturi, două sisteme politice, și oamenii care au găsit în benzile desenate un spațiu de libertate sau, cel puțin, de imaginație.

///

Dialog realizat în cadrul proiectului „Ilustratori în misiune: colecții recuperate ale artelor grafice românești (1930–1990)”, produs de PostModernism Museum, cofinanțat de Administrația Fondului Cultural Național. Parteneri: Modernism.ro | Nasui Collection & Archives | Muzeul Județean de Artă „Centrul Artistic Baia Mare” | Muzeul de Artă Cluj-Napoca | Muzeul de Artă Brașov | Muzeul Brăilei „Carol I”

mai multe detalii: https://www.postmodernism.ro/ilustratori-in-misiune-colectii-recuperate-ale-artelor-grafice-romanesti-1930-1990/