În acest episod din seria „Mituri și realități mai mult sau mai puțin adevărate, cu și despre Brâncuși”, produsă de PostModernism Museum cu finanțare de la Ministerul Culturii la 150 de ani de la nașterea sculptorului, istoricul de artă Cosmin Nasui dialoghează cu arhitectul Dorin Ștefan, care a realizat Pavilionul Constantin Brâncuși de la Muzeul de Artă Craiova, câștigător al EUmies Awards în 2024.

Cum a început relația lui Dorin Ștefan cu Brâncuși

Dorin Ștefan spune că Brâncuși nu a fost o obsesie deliberată — „Brâncuși m-a urmărit mai curând decât eu l-am urmărit pe el.” L-a descoperit în 1964, pe când se mutase de la Râșnov la un liceu din Brașov, odată cu relaxarea ideologică declanșată de Declarația din ’64. Găsind un articol într-o revistă de cultură care îl numea „părintele sculpturii moderne”, a simțit mândrie: un român reușise să scrie istorie. Ca adolescent, frecventa un cerc de metaloplastie unde a realizat o „Pasăre în zbor” pe tablă de cupru — lucrare pierdută între timp, dar care marchează prima întâlnire concretă cu universul brâncușian.

Brâncuși sub comunism: respingerea și recuperarea

Discuția reconstituie traseul oficial al lui Brâncuși în România comunistă. În anii ’50, opera sa a fost catalogată drept „artă decadentă”, incompatibilă cu realismul socialist. A existat chiar o tentativă de demontare a Coloanei Infinitului ca „arhitectură cosmopolită”. Cosmin Nasui menționează stenograma din Academie și tratatul lui George Oprescu, care recunoaște valoarea lui Brâncuși doar pentru lucrările de dinainte de plecarea în Franța — Occidentul „l-ar fi stricat”. Oprescu revine ulterior, iar în 1957 are loc o retrospectivă. Adevărata reabilitare publică vine abia după 1964, culminând cu colocviile organizate la București în 1967 (10 ani de la moartea sculptorului), urmate de excursii la Târgu Jiu și Hobița.

Concursurile japoneze din anii ’80 și prima schiță Brâncuși–Joyce

În perioada comunistă, Dorin Ștefan și colegii săi participau la concursurile de arhitectură ale revistelor japoneze Shinkenchiku și Central Glass, reușind să trimită lucrările la vamă cu scrisoare de la facultate. Tema unui concurs era „o locuință pentru un artist”. Inspirat de relația dintre Brâncuși și James Joyce (portretul acestuia redus la o spirală și două linii), Dorin Ștefan a propus o casă pentru Brâncuși cu resurse estetice din universul brâncușian. Nu a câștigat, dar exercițiul a marcat o etapă în gândirea sa despre relația sculptură–arhitectură.

„Arhitectura este sculptură locuită” — templul din Indore și visul nerealizat

Un nucleu teoretic al discuției este afirmația lui Brâncuși: „Arhitectura este sculptură locuită”. Proiectul templului din Indore — comandat de un maharajah pentru prima soție — ar fi materializat această idee: o intrare subterană ducând spre un volum ovoid. Brâncuși plecase deja în India când maharajahul s-a recăsătorit, noua soție refuzând templul dedicat predecesorei. Proiectul a căzut. Dorin Ștefan adaugă că spre sfârșitul vieții Brâncuși a purtat corespondență cu primarul New York-ului pentru o Coloană a Infinitului la scara unui zgârie-nori în Central Park, gândită ca locuință colectivă — și aceasta nerealizată din cauza sănătății precare.

Pavilionul de la Craiova — omagiul concret

Cel mai detaliat episod al discuției. Dorin Ștefan câștigase un concurs de arhitectură din Taiwan cu o machetă reprezentând un ou închis într-un cub de cristal. Aflând vestea seara înainte de a pleca la Budapesta cu macheta pentru o altă expoziție, a dat interviuri din mașină. Media a înțeles că proiectează „un pavilion Brâncuși în Ungaria” — imediat Consiliul Județean Dolj a sunat: „Vă facem noi.” Rezultatul: un pavilion în curtea Muzeului de Artă din Craiova, un omagiu adus sculptorului la dimensiunea de 12 m înălțime, realizat integral din panouri de sticlă de 9×3 m lipite fără nicio structură metalică. Procesul a durat 12 ani de la prima discuție cu beneficiarul până la inaugurare, inclusiv un prim constructor care a intrat în faliment. Dorin Ștefan amintește că în presă pavilionul a rămas în conștiința publică drept „piramida de la Craiova”, cu trimitere la piramida lui Pei de la Louvre — dar spre deosebire de aceasta, varianta din Craiova nu are nicio piesă metalică.

Interventia pe „Calea Eroilor” de la Târgu Jiu

O a doua concretizare majoră. Dorin Ștefan câștigă un concurs pentru reamenajarea axei monumentale de la Târgu Jiu, lansată în contextul în care dosarul UNESCO fusese suspendat: evaluatorii nu percepeau un ansamblu coerent, ci trei sculpturi disparate. Provocarea arhitectului era să confere unitate vizuală fără a trăda spiritul organic al operei. Contra curentului dominant (pavaj de granit impecabil, „ca la mall”), el propune piatră locală tăiată mecanic, neselectată, cu crăpături, montată pe nisip fără pat de beton pentru a permite ierbii și mușchiului să crească în rosturi. Adaugă un gard metalic zincat de 1,20 m de-a lungul întregii axe — suport pentru gard viu — care unifică vizual fațadele diverselor proprietăți private, și bănci tip sat în interfața cu stradă. Intervenția a generat un „conflict cultural puternic”; Dorin Ștefan e totuși optimist: „Când verdele va veni, va fi în regulă.” Citeaza exegetul Ionel Jianu: „Orașul este în monument și nu monumentul în oraș.”

Natura operei brâncușiene — aspecte tehnice și estetice

Discuția abordează și dimensiunea tehnică a lucrărilor: stabilitatea precară a Păsărilor (secțiunea minimă la bază, uneori mai îngustă decât o monedă), soluția lui Brâncuși de a intercala o monedă între soclu și lucrare pentru echilibrare, caracterul cinetic al Peștelui pe piatra de moară, fragilitatea materialelor. Brâncuși integra soclul ca parte organică a lucrării, nu ca simplu suport. Atelierul — cu grinzile recuperate de Paleolog, azi la Craiova — a funcționat din timpul vieții ca viitor muzeu. Spre sfârșitul vieții Brâncuși aproape a încetat să creeze opere noi după finalizarea ansamblului de la Târgu Jiu, pe care îl considera o împlinire totală.

„Brâncuși autohtonul” și corespondența cu ansamblul de la Târgu Jiu

Dorin Ștefan propune o lectură proprie: cele trei lucrări timpurii — Sărutul, Cumințenia pământului și Ruga — pe care Sorin Dumitrescu și sculptorul Gorduz le numesc „Brâncuși autohtonul” se regăsesc în cheie la Târgu Jiu: Coloana Infinitului ↔ Ruga; Poarta Sărutului ↔ Sărutul; Masa Tăcerii ↔ Cumințenia pământului. Ansamblul este astfel lectura matură, monumentală a unui Brâncuși originar, autohton.

Coloana Infinitului — originile numelui și inspirația

Sunt parcurse mai multe denumiri: „sula lui Tătărescu” (formulă ironică din presă), „Coloana pomenirii fără de sfârșit”, „Coloana fără de sfârșit”, până la actuala „Coloana Infinitului”. Brâncuși însuși spunea că inspirația nu vine din stâlpul de prispă sculptat, ci dintr-un șurub fără de sfârșit de la un teasc, înalt de 3–4 m, pe care îl ținea în atelier. Brâncuși nu a mai asistat la inaugurarea din 1938: a plecat simțind „miros de pușcă”, și unii exegeți consideră că a evitat în mod deliberat ca lucrarea închinată eroilor să fie instrumentalizată pe fondul iminentului război.

Brâncuși în contemporaneitate

Discuția se încheie cu perspectiva actuală: opera lui Brâncuși nu a suferit nicio uzură morală sau artistică după 100 de ani, s-a menținut în afara oricărei ideologii de epocă, și continuă să fascineze generații succesive. Ansamblul de la Târgu Jiu a fost înscris în patrimoniul UNESCO. Atelierul Brâncuși de la Pompidou va fi mutat în spațiul de intrare al muzeului, cu iluminare naturală de deasupra, în contextul renovărilor în curs. Cosmin Nasui subliniază că Brâncuși se renunța greu la lucrările sale — înlocuia piesa vândută cu o replică pe același soclu, pentru că relația organică dintre piese era esențială —, iar la moartea sa atelierul era deja transformat într-un fel de muzeu.

Susține activitatea Modernism.RO printr-o donație.