Expoziția Șoapte din cosmogonia spiritului (curatoriată de Prof. univ. dr. Constantin Tofan, vicepreședinte al UAPR Filiala Iași și prezentată de Criticul de artă prof.univ.dr. Petru Bejan, cu vernisajul pe data de 02 decembrie 2025 la Galeria Theodor Pallady, Iași) aduce împreună pictura lui Liviu Șoptelea și sculptura lui Cosmin-Mihai Iațeșen într-o întâlnire construită din afinități subtile, nu din contraste. Dialogul dintre cele două limbaje plastice nu caută efectul imediat, ci se așează într-un registru al apropierii sensibile, unde imaginea și materia se cheamă una pe cealaltă. Diferența de expresie nu rupe unitatea, ci o adâncește, iar pictura și sculptura se întâlnesc ca două moduri complementare de a reflecta asupra fragilității lumii, asupra timpului care se insinuează în forme fragmentate și asupra prezenței care persistă dincolo de aparențe.
Pictura lui Liviu Șoptelea deschide un spațiu al transfigurării poetice. Realul nu este negat, dar nici fixat descriptiv; el este trecut printr-un filtru al sensibilității care privilegiază starea, nu relatarea. Imaginile nu spun povești, ci le sugerează, asemenea unor poeme vizuale în care sensul se constituie din acumulări discrete: case fragile, îngeri aplecați, pești amplificați până la dimensiuni mitice, ferestre suspendate între interior și exterior. Aceste motive nu sunt simboluri declarative, ci nuclee lirice care trimit spre o lume vulnerabilă, mereu pe punctul de a se destrăma și de a se recompune.
Albastrul, dominant în pictura lui Șoptelea, funcționează ca un spațiu al intensității și al memoriei. Nu este un fundal, ci un mediu de existență al formelor, un timp cromatic în care lucrurile apar, se dizolvă și se transformă. În acest albastru, care amintește de melancolia poetică a lui Paul Celan sau de vastitatea interioară din versurile lui Rainer Maria Rilke, casa se poate contopi cu cerul, peștele poate adăposti o pasăre, iar îngerul renunță la orice autoritate pentru a deveni figură a grijii și a compasiunii.
Îngerii lui Șoptelea nu sunt mesageri ai revelației, ci martori ai fragilității. Aplecarea lor sugerează o atenție discretă, o formă de veghe asupra lumii, apropiată de îngerul melancolic din literatura modernă, mai degrabă decât de iconografia triumfală. Ei nu judecă și nu intervin, ci consemnează trecerea, asemenea unor scribi ai efemerului. Casa, la rândul ei, nu este adăpost sigur, ci locuire expusă, cu rădăcini vizibile, amintind de ideea poetică a locuirii ca formă de fragilitate asumată.
Motivul peștelui traversează pictura ca imagine a continuității și a devenirii. El leagă adâncul de suprafață, interiorul de exterior, trecutul de ceea ce urmează să vină. Metamorfozele sale nu sunt forțate simbolic, ci apar firesc, ca într-un text poetic în care imaginile se deschid unele din altele. Peștele devine astfel un timp viu, o figură a transformării permanente, sugerând că nimic nu rămâne definitiv stabil, iar sensul se naște din mișcare.
În contrapunct cu această lume picturală dominată de vibrație și sugestie, sculptura lui Cosmin-Mihai Iațeșen introduce un regim al gravitației și al concentrării. Dacă pictura invită la imersiune, sculptura solicită întâlnirea directă cu materia. Lemnul, piatra și metalul sunt tratate cu o atenție care amintește de gestul arhaic al sculptorului-filosof, pentru care forma nu este impusă, ci descoperită. Nu întâmplător, istoria artei îl descrie pe Socrate drept figură fondatoare a gândirii filosofice, dar și sculptor, un artizan al ideilor pentru care reflecția își găsea expresia în materie, iar forma devenea un mod de a gândi.
Volumele lui Cosmin-Mihai Iațeșen sunt compacte, adesea organizate pe verticală, traversate de o tensiune interioară constantă. Ele nu ilustrează concepte, ci le adună într-o formă concentrată. Ascensiunea, invocația, arhetipul nu se impun ca teme explicite, ci se insinuează ca stări ale formei, articulate prin raporturi de greutate, echilibru și direcție. Sculptura sa se afirmă ca un spațiu al întâlnirii dintre rezistența materialului și impulsul interior care îl ordonează, dintre permanența substanței și elanul spiritului. În această tensiune se recunoaște ecoul reflecțiilor clasice asupra formei, de la gândirea antică până la concepțiile moderne despre întruparea spiritului în materie.
Suprafețele păstrează urmele gestului, iar relația dintre plin și gol pune în mișcare spațiul din jur, chemând privitorul către o percepție atentă, aproape meditativă. Sculptura lui Iațeșen nu ocupă spațiul, ci îl ordonează, configurându-l ca pe un câmp al reflecției. Aici, materia nu este doar substanță, ci limbaj, iar volumul nu funcționează ca obiect, ci ca formă a gândirii vizibile.
Privită în ansamblu, Șoapte din cosmogonia spiritului se conturează ca o experiență artistică în care pictura și sculptura nu sunt tratate ca domenii autonome, ci ca variații coerente ale aceleiași interogații asupra formei, materiei și sensului. Lirismul pictural al lui Liviu Șoptelea și rigoarea filosofico-materială a sculpturii lui Cosmin-Mihai Iațeșen intră într-o relație de corespondență atent articulată, în care niciuna dintre expresii nu se impune asupra celeilalte, ambele susținând o ordine comună a reflecției vizuale. Discursul expozițional se sustrage deliberat spectaculosului și retoricii, orientându-se către o interioritate cultivată prin disciplină formală, măsură și fidelitate față de structura însăși a fondului.
Expoziția nu propune sinteza ca rezultat final, ci apropierea ca mod de cunoaștere. Sensul nu este enunțat, ci se configurează gradual, în contact direct cu imaginea și cu materia, acolo unde privirea este solicitată să participe activ, nu să consume pasiv. În acest cadru, arta își reafirmă una dintre funcțiile sale esențiale: aceea de a institui un interval al reflecției, un spațiu suspendat între experiență și gândire, în care cultura, sensibilitatea și exercițiul intelectual pot coexista fără constrângerea concluziei. Șoapte din cosmogonia spiritului nu finalizează un parcurs interpretativ, ci îl menține deschis, oferind privitorului nu certitudini imediate, ci condițiile unei înțelegeri asumate, personale, care se prelungește dincolo de întâlnirea directă cu lucrările.
Petruța-Iulia Luchian, licențiată în Istoria și Teoria Artei, Facultatea de Arte Vizuale și Design Iași, UNAGE, în prezent, doctorand la Școala Doctorală de Arte Vizuale a UNAGE Iași, având coordonator pe dl. Prof. univ. dr. habil Adrian Stoleriu
Recent Comments