Cosmin Nasui (istoric de artă), Bianca Mann (sculptor) și Cătălin Bădărău (sculptor)
Conversația are loc la atelierul celor doi sculptori din Combinatul Fondului Plastic București, un fost spațiu de producție artistică colectivă din perioada comunistă, transformat astăzi într-un complex de ateliere și galerii de artă independente. Cosmin deschide dialogul cu o notă de umor, întrebând câinii combinatului dacă sunt ai lui Constantin Brâncuși. Bianca Mann și Cătălin Bădărău au studiat cu Aurel Vlad, care le-a transmis pasiunea pentru sculptură, iar Bianca Mann a continuat doctoratul cu Marilena Preda Sânc.
Bianca Mann și cercetarea măștii
Bianca Mann lucrează de aproximativ șapte-opt ani cu simbolul măștii, o preocupare care nu s-a epuizat încă. Doctoratul ei, finalizat acum patru ani, s-a concentrat pe această temă. Metodologia ei pleacă de la testul Rorschach – petele de cerneală folosite în psihologie – transformând interpretarea bidimensională în forme tridimensionale sculpturale. Artista s-a făcut pe sine subiect al testului, interpretând petele simetrice prin lucrări din seria „God of Self”.
Tehnica utilizată de Bianca Mann provine din antichitate, fiind inspirată de procedeul de micșorat monede din Grecia și Egipt: modelează o efigie, ia un negativ și presează lut care, uscându-se, se retractă. Acest procedeu creează impresii organice, aproape ca niște amprente digitale ale formelor. Ea lucrează cu ipsos și lut, iar recent a început să folosească și bronz turnat în monobloc, dorind ca materialul să păstreze urmele directe ale mâinii artistului, fără intermediari tehnici.
În lucrările sale apar atât forme bine detaliate care conțin identitatea artistei, cât și forme care pierd din detalii, sugerând anatomie artistică – craniul, memento mori, alegoria. Există o relație de la un obiect finit la un obiect nedefinit. Bianca caută să facă obiecte amorfe cu contururi ciudate, explorând relația între volum și non-volum – să faci sculptură, dar să cauți nonformalul în același timp. Cosmin face legătura cu Grecia Antică și misterele eleusine, subliniind că fondul ideatic vine până în sculptura românească contemporană.
Seria God of Self și metafora scutului
Lucrarea God of Self pleacă de la varianta în ceramică Scut – un scut de 3 metri din măști de ceramică. Pentru Bianca, acel scut era o metaforă a felului în care oamenii nu reușesc să treacă de propriile prejudecăți, de propriile măști. Un scut spart îi dădea accesul metaforic la ceva ce e mai mult decât fațadă, mai mult decât carcasa.
Seria mai nouă cu perne explorează masca în alt unghi. Fiecare pernă are o mască imprimată, dar volumul în sine este construit în jurul măștii. Perna devine un soi de mască a lumii din vis. Instalația de la Mogoșoaia, unde pernele mari au fost expuse într-o sală plină de fân, era o metaforă despre ideea de moarte, despre cum masca mortuară, perna ca mască mortuară a lumilor din vis, reprezintă lumi pe care le pierdem. Somnul devine o simulare a morții mari, plecând de la ideea somnului mic și somnului mare de la Platon.
Forma moale în sculptură
Bianca explorează și ideea de sculptură moale, deși bronzul și materialele sculpturii sunt solide. Ele induc starea de sculptură moale fără a fi moi propriu-zis. La expoziția de la Mogoșoaia, toți copiii și toată lumea simțeau nevoia să se așeze pe pernele mari, doar că și ele erau la fel de tari. Pentru Bianca a fost o reală bucurie să le modelez, să fac cute – bucuria clasică a studiului, a modelajului.
Independența artistică
Cei doi artiști au un cuptor electric de ceramică care arde până la 1400 de grade. Cosmin, apreciază această independență care le permite să-și facă lucrările în studio și îi încurajează pe alți artiști să depășească limitările tehnice.
Cătălin Bădărău – teme și tehnici
Cătălin Bădărău a primit recent premiul pentru sculptură al Uniunii Artiștilor Plastici pentru activitatea din 2024, după ce în 2017 câștigase premiul pentru tineret. În ciuda numeroaselor premii din CV, inclusiv de la Alexandrion, artistul nu le expune în atelier, preferând să le țină ascunse.
Cătălin a dezvoltat teme precum migrația, emigrația, dezumanizarea – un cadru tematic intens emoțional care transpare în sculpturile sale. El lucrează cu personajele din silicon, apoi le toarnă în bronz. Procesul său pleacă de la lucrarea de licență – un cărucior cu o stivă umană, de fapt un calup uman pe acel cărucior care are o formă rectangulară. Ceea ce căuta era ca geometrizarea sau rectangularitatea să se imprime inclusiv asupra corpului.
La momentul licenței nu găsea soluția tehnică. La master a început primele lucrări folosind tehnici pe care le învățase anterior când lucra pentru aproximativ doi ani împreună cu tatăl său în tapițerie. E o meserie dură, fizică, care folosește tehnici ale tâmplăriei și ale tapițeriei. Cătălin a redescoperit aceste materiale mai târziu și le-a dus în lumea sculpturii, care nu le accepta neapărat ca materiale convenționale. Unele, precum siliconul, abia apăreau în sculptură și existau discuții dacă să-l accepte sau nu.
El nu și-a pus problema dacă sunt materiale ale sculpturii sau nu – știa că are nevoie de o anumită expresie. Când a început să facă personajele din aceste materiale, a realizat că pe de o parte era foarte aproape de ce vizualiza cu ochii minții, dar pe de altă parte era și o surpriză. De fiecare dată ce-și propunea putea să fie măcar altfel decât ce ieșea și asta îi plăcea.
Suprafața și materialitatea
Cătălin adaugă culoare cu materiale precum grafit, similpiatră. Formele par moi, dar tipul de suprafață poate fi liniștit piatră sau alt element cu duritatea lui – ceramica, gresia. E un joc de suprafață tehnică și de a vedea duritatea, moliciunea și rezistența formei, susținând tematica dezumanizărilor omului, personajului contemporan.
Instalații site-specific
Cătălin lucrează cu fragmente de corp mărite în scară – mâini, pumni. Lucrările sunt foarte recognoscibile, dar în spațiile expoziționale vrea să le expună mai degrabă ca draperii. Tehnica de agățare cu fire metalice are legătură cu materialul – materialul cere tipul ăsta de abordare. Sunt tensiuni în formă cu acele corzi. Ele devin instalații site-specific în funcție de spațiul în care sunt expuse.
Contextualizarea în spații încărcate emoțional
Cătălin a expus lucrări la Memorialul Închisoarea Pitești și la Oradea, la memorialul victimelor comunismului din Bihor. Lucrările puse în aceste contexte au căpătat o dimensiune de a transfigura tipul ăsta de emoție, de suferință, de relație cu trecutul. Cum spune Ana Blandiana, avem un patrimoniu de suferință. Scopul era să facă recognoscibil acest patrimoniu pentru generațiile mai tinere, pentru oameni care n-au cunoscut comunismul și sistemele totalitare care au deformat omul.
Procesul creativ ca viziune
Cătălin explică că lucrările vin mai degrabă foarte asemănător cu visele și că abia după aceea încearcă să înțeleagă despre ce sunt. Artiștilor le vin imagini cu lucrări în minte și abia după aceea le descifrează. Ei sunt spectatori ai propriilor lor lucrări. Nu e ca și cum își propune să facă o lucrare pe o temă și se pune la lucru – dacă ar încerca așa, probabil că nu i-ar ieși.
Imaginile vin dintr-un rezervor la care nu ai acces. Trebuie să intri într-o anumită stare și când intri în starea respectivă nu știi de fapt ce ușă deschizi. Deschizi ceva și te afli în fața a ceva ce nu ai prevăzut. Dacă te convinge, o faci. Dacă nu te convinge, o lași să mai aștepte, eventual până se coace.
Seria Washing the Guilt Away
Seria Washing the Guilt Away e de fapt un stop-cadru din procesul spălării mâinilor. E un proiect făcut în pandemie într-o perioadă în care ne spălam obsesiv pe mâini. I s-a părut că procesul determină mâinile să se poziționeze în așa fel încât să semene cu o inimă. Era și frământarea și tulburarea procesului care i se părea că semăna cu tulburarea interioară. A tăiat și a desfăcut aceste mâini și a obținut inima. Ce i-a plăcut a fost că în momentul în care aplica tăietura, compoziția generată era din nou în afara controlului său – ceva ce n-ar fi putut gândi sau genera doar cu mintea.
Atelierul ca spațiu de viață
Pentru cei doi artiști, atelierul înseamnă acasă doi sau acasă unu, iar casa în care locuim stau mai mult cățeii și pisicile. E foarte important să se întâlnească cu colegii lor, artiști de diferite vârste. Aici se întâmplă întâlniri, stau de vorbă, gândesc proiecte împreună, până seara târziu.
Predarea și sculptura contemporană românească
Cătălin este cadru didactic la Universitatea Națională de Arte din București din 2007-2008.
I-ar plăcea ca profesorul la clasă să fie mai degrabă artist decât profesor. Încearcă asta în relație cu studenții – să-i facă artiști, nu pedagogi. Nu neapărat maestru, pentru că maeștrii de regulă creează discipoli, dar să fie un artist. Profesorul artist se așteaptă ca studenții să nu se raporteze la spațiul atelierului de la școală ca la un spațiu de școală, ci ca la atelierul propriu.
Legat de sculptura contemporană românească, Cătălin menționează nume importante din anii 80: Aurel Vlad, Mircea Roman, Marian și Victoria Zidaru, Darie Dup, Gheorghe Zărnescu de la Bacău, Alexandru Păsat de la Cluj, Rudolf Cociș de la Timișoara. Dintre generația tânără: Bogdan Rața, Cristian Răduță. Bianca Mann se raportează mai degrabă la femei artist: Rachel Whiteread, Niki de Saint Phalle, Marilena Preda Sânc,.
Moștenirea lui Brâncuși și relația cu materialul
Ambii artiști vorbesc despre influența profundă a lui Brâncuși, nu doar ca referință artistică, ci ca filozofie de lucru. Cătălin explică cum spațiul atelierului condiționează tipul de sculptură realizată: un atelier mare permite sculpturi mari, unul mic sau temporar determină lucrări mici sau perisabile. Contexul românesc, cu lipsă de infrastructură și mijloace financiare spre deosebire de atelierele de la Carrara sau Pietrasanta, îi determină pe sculptori să lucreze direct cu materialul, cu propriile mâini.
Această necesitate se transformă într-o filozofie: totul trebuie să fie atins de mâna artistului. Cătălin face o distincție clară între sculptorii care externalizează producția – exemplul Jeff Koons – și aceia care mențin contactul direct cu materialul ca Brâncuși. El consideră că procesul manual de lucru, cunoașterea momentului când să te oprești, relația directă cu calitățile materialului, felul în care reflectă lumina, înmagazinează în obiect trăirile artistului, care devin sursa emoției transmise spectatorului.
Sculptură ca proces meditativ
Cătălin dezvoltă o reflecție profundă despre desen și sculptură ca forme de meditație și awareness. El compară procesul artistic cu o formă de atenție contemplativă asupra luminii și materialului, citând maeștri ai desenului precum Dürer și Rembrandt. Artistul vorbește despre cum energia acumulată în timpul creației rămâne înmagazinată în obiect, fiind resimțită apoi de milioanele de privitori care trec prin fața lucrării de-a lungul timpului.
Conversația se încheie cu o reflecție asupra autenticității în artă în era tehnologiei și inteligenței artificiale. Cătălin imaginează scenariul unei poezii de dragoste emoționante, scrisă de fapt de AI, nu de un om care a trăit experiența. El întreabă ce se întâmplă în sufletul privitorului când descoperă că în spatele operei nu există experiența umană trăită, ci doar algoritmi. „Eroare 404”, spune Cosmin la final.
Materialul face parte din proiectul 10 ateliere de artiști contemporani din România, produs de Modernism.ro, publicație culturală finanțată cu sprijinul Ministerului Culturii.
Recent Comments