Nosferatu a însemnat încă de la început o reinterpretare forţată şi o preluare neautorizată de urmașii irlandezului Bram Stoker asupra drepturilor brandului Dracula. Deoarece nu putea folosi în 1922, în filmul său, numele de personaje, locuri și situații din romanul lui Stoker, scenaristul lui F.W. Murnau, Henrik Galeen, a mutat acțiunea de la Londra la Wisborg, oraş ficţional teuton. Dracula a devenit astfel Graf Orlok alias Nosferatu – însemnând, poate, şi necuratul/spiritul necurat -, Jonathan Harker s-a transformat în Thomas Hutter, Mina, partenera lui, se va numi în varianta germană Ellen, doar Transilvania, patria vampirului, rămânând un element recurent (dar vorbim, evident, de o Transilvanie areală-simbol). Singura diferență dintre cele două variante – şi găselniță a scenaristului neamț – va fi epidemia de ciumă, declanşată de Orlok în Wisborg prin șobolanii din sicriele cu pământ în care se odihnește. Totuși, filmul lui Murnau din 1922 se va dovedi un eșec financiar și dincolo de subterfugiile producătorilor și a unor invenții care să nu-l asimileze pe Nosferatu lui Dracula, văduva lui Bram Stoker, Florence, va da în judecată compania de distribuție a filmului pentru ilegalitatea adaptării. Ecranizarea romanului Dracula s-a realizat, totuși, oficial, în 1931, în SUA, cu Bela Lugosi ca protagonist și a avut mare succes, declanșând o interminabilă serie de sequel-uri până în zilele noastre, tema vampirismului dominând universul Hollywood. Mai târziu, și Nosferatu – Simfonia groazei lui Murnau va fi considerat unul dintre cele mai bune filme din istoria cinematografului, intrând în istorie, mai ales, ca un manifest al expresionismului german interbelic. Reluarea subiectului se va face încă de două ori, prin Nosferatu – Fantoma nopții de Werner Herzog, RFG, 1979 (Klaus Kinski în rolul vampirului, Isabelle Adjani în al jumătății sale feminine) și Nosferatu varianta cea mai recentă, din 2024, regizată de noul wonderkid de la Hollywood, Robert Eggers, cu Bill Skarsgard în rolul contelui Orlok, Nicholas Hoult – Thomas, Lily Rose Depp (fiica lui Johnny Depp) în rolul lui Ellen și Willem Dafoe – profesor Eberhart von Franz, adică Van Helsing, vânătorul de vampiri, în variantă germană.
Etimologia cuvântului ce dă titlul filmelor rămâne discutabilă, necunoscută, nu este una românească veche, deși specialiștii au presupus că se pornește de la ,,nesuferit’’, cu sensul de produce suferință dar el însuși nu suferă nimic; mai degrabă sinonim ar fi the undead, mortul viu sau cel fără viață, dar și insuportabil, aducător de boli/de molimă, cel nedorit, dar și de neevitat. Filmul din 2024 se vrea un omagiu atât pentru Murnau, cât și pentru Herzog, trecând cu brio probele unei simfonii gothic horror în postmodernism. Fanii vampirului (fie că îi numim pe cei americani ai lui Dracula sau pe cei europeni-germani ai lui Nosferatu) par în continuare fascinaţi de această parte întunecată a unui erou sanguinar ce ilustrează, cum spun criticii, ,,o înregistrare documentară a răului’’ prin excelenţă, sau, coborând spre estetica lui Umberto Eco, atracția urâtului. Mitul Dracula, întins peste un secol și ceva, captează atenția generației tinere, epitoma vampirismului acaparând și alte zone (sub)culturale ca serialele tv, teatrul, genul musical, muzica rock şi T-shirt-urile, benzile desenate, parodiile, jocurile video și pinball, graffiti, tatuaje etc. Creatura, dincolo de arhaic, de mit, de setea de sânge – adică de viaţă eternă, aduce cu sine câteva teme preferate ale cinematografului: sex şi moarte, vis, coşmar, frică, pericol, iniţiere, ritual, vinovăţie, blestem, pedeapsă, nemurire. Până să cadă în capcana femeii alese, care, sacrificându-se, îl determină să se autodistrugă la răsărit, vampirul reprezintă o forţă nocturnă intangibilă, de altă esenţă, din altă dimensiune. Cele două simboluri ale celor două lumi opuse se provoacă şi se demantelează reciproc, demonul devenind o victimă a propriei victime, fiind la rându-i ,,devorat” de cea posedată. Altfel, daca şi-ar stăpâni patima şi nu s-ar lăsa dus în ispită, el ar rămâne în esenţă ceea ce a fost mereu: infinitul, un nemuritor, un călător în timp, prin toate secolele în care a supravieţuit. Paradoxal, prin dezagregare, prin extincţie, bestia se umanizează la final.
Deși par variațiuni pe aceeași temă până la o autopastişare redundantă, filmele cu vampiri sunt încă la modă și pot produce şocuri în cinema (şi) prin acest ultim Nosferatu, în care atmosfera din filmul lui Murnau nu este doar copiată ci reinterpretată printr-un ochi profesionist douămiist. Skarskard, Depp și Dafoe ating prin partiturile lor o artă macabră deloc mai prejos decât a variantelor din 1922, 1931 sau 1979. De altfel, regizorul-scenarist Eggers își mai demonstrase uriașul talent în maniera dark gothic horror în The Witch, 2015 și The Lighthouse, 2017, cu același eclatant Dafoe, un specialist al rolurilor din zona întunecată a cinema-ului din ultimii 30 de ani (să amintim doar Antichrist-ul lui Lars von Trier). La rândul său, Bill Skarsgard, protagonistul ultimului Nosferatu, s-a antrenat pentru acest rol în alte partituri excelente ale filmului de groază din ultimii 10 ani: clovnul Pennywise în cele două filme de lung metraj It, dar și în serialul Welcome to Derry (ce va fi lansat în toamna acestui an), serialele Hemlock Grove și Castle Rock după Stephen King și ca Eric Draven, personajul cult din noul The Crow/Corbul, varianta din 2024. Eggers va reveni și el în curând cu o miniserie despre… Rasputin și cu un nou film în proiect, Werwolf, în care actrița principală va fi din nou aclamata Lily Rose Depp (pe care o putem vedea într-un serial controversat de altă factură, The Idol, pe HBO Max).
Dar până la viitoarele proiecte ale echipei de la Nosferatu, filmul lui Robbert Eggers, ieșit recent din cinematografele noastre, mai poate fi vizionat pe canalele de streaming Rakuten și Sky Showtime.
RATING: ***
(0 – foarte slab, * – mediocru, ** – satisfăcător, *** – bun, **** – foarte bun, ***** – excelent)
Recent Comments