Expozitie Sofia Ovejan „Vera Icon”, curatoriata de Vanessa-Aylin Matei
Calea Victoriei nr 91-93
Sustinuta de HDD
Dincolo de veleitățile intelectuale prilejuite de acest eveniment, vreau să mulțumesc dragei Sofia Ovejan pentru încrederea și oportunitatea oferită. Astfel, vă poftesc printr-o invitație deschisă la o nouă expoziție intitulată „Vera Icon” pe care am plăcerea să o curatoriez marți, pe data de 9 septembrie, pe Calea Victoriei 91-93 de la ora 18:00, ca să descoperim împreună vălurile tainice ale unei senzualități feminine reimaginate.
Prin „Vera Icon”, Sofia Ovejan propune intervale ale imaginarului sacru, spații liminale de refugiu față de roluri sociale preinscripționate, pline de contradicții performative. În vreme ce, prin absurd, polaritățile creează o imagine compozit a unei identități feminine incongruente, figurile reprezentate încearcă, totuși, să își cultive propriul duh, într-un act de sfidare. Această inițiere constă în definiții inerente ale feminității care curg și se frâng într-un abis gravat cu moarte și dorință. Absența centrului lăuntric este reprezentată la intersecția identităților multilaterale care se izbesc într-un vid ce transcede granițele dintre intern și extern, deasupra și dedesubt, ceresc și teluric, totul în timp ce vise lascive se imprimă pe umbrele și siluetele pernelor sau așternuturilor. În acest caz, personajele din „Vera Icon” nu se dau înlături de la revolta tardivă a unei corporalități feminine alternative. În schimb, sugerează un adevăr ascuns, implacabil, o oglindă omniscientă pe care Ovejan speră să o dezvăluie; veridicitatea senzualității feminine ce zace în subtilități coexistente, translucide.
Dincolo de binaritatea sacru-profan, artista oferă o a treia identitate, una ce se proiectează în reverie: sexualitatea nu mai poate fi catalogată strict în misticismul erotic al Madonei Freudiene, dar nici într-un simplu instrument sexual, anume o Izabela Feniciană depravată și manipulativă. Ce rămâne devine, astfel, o trialectică feminină.
Axul dublu al genealogiilor feminine este pus la încercare de către o sanctificare ce vine din interior: actul femeii de revendicare a sinelui fără enoriași, agenți externi, alimentat de un cosmos oniric și intim. Metamorfozând gracilitatea și senzualitatea în egolatrie, femeia se întoarce către sinele său autentic, ca un protagonist al propriei canonizări. Zbuciumurile antitetice înlesnesc împletirea unei identități mai complexe, dincolo de platitudinea binarității. Acest fapt este pus în lumină pe măsură ce personajele feminine, care amintesc de iconografia bizantină, devin subiect al propriilor fantezii carnale, acoperite de giulgiuri și cicatrici poleite cu foiță de aur ce se extind pe suprafața pânzei. Totul prinde contur într-un tărâm suprarealist în care veșmintele mortuare funcționează precum un voal, făcând aluzie la ritualurile funerare evreiești, evocând totodată cele Șapte Văluri ale Zeiței Neith din Egipt – amulete transferate către sfera imaterialului, fiecare înveliș revelând ecoul unui veritas. Într-o manieră simetrică, pe măsură ce lumea materială se destramă, realitatea și adevărul sunt rețesute. Plenitudinea plăcerii feminine nu este răpită sau sterilizată de instituția mariajului și rezultatul său în procreare. În schimb, rămâne implacabilă; o trăsătură intrinsecă care nu poate fi dobândită sau canibalizată de catre societate. Astfel, eroticismul femeii depășește templul tradițional al fecundității, iar realitatea proximă a maternității nu mai este dominată exponențial de regimuri falocentrice de reproducere virtuoasă sau seducere. Mai exact, acest manifest ontologic anunță tensiunea vizuală dintre sacralitate și idealuri reprimate sau romanticizate ale virginității și pietății. Beneficiile asociate rolului domestic versus rolul transformator al sexualitatii viscerale versus eroticismul manipulativ și coercitiv – toate sunt integrate la nivel plastic prin structuri umplute cu motive decorative secționate, întrerupte și fragmentate. Acestea amintesc de vălurile dintre văzut și nevăzut, cunoscut și necunoscut, și, în final, de distincția dintre ce este profanat și ce este revendicat.
Similar viselor, istoriile sacre și legendele mitice se contopesc și, totodată, un illo tempore al crepusculului străpunge paturi – o scenografie în care despărțirea, actul coital și nașterea se întâmplă simultan. Un apparatus optic modifică atât perspectiva, cât și esența personajelor reprezentate, proporțiile membrelor lor trecând de la picioare reduse fundamental printr-un temei geometric, maini și chipuri iconice, cat și anatomii hiperbolizate. În aceeași cheie, personaje mărunte sunt amplasate neconvențional pe scaune enorme, supra-personaje ce alienează prin presiunea de aderare la ierarhii sociale și de gen.
În tabloul „American Dream”, Sofia Ovejan investighează problematicile perversiunilor capitaliste americane, în care consumul și producția de dorință carnală iau locul unui spațiu ce a fost inițial pavat de excepționalism puritan. Salvarea, în acest caz, nu vine prin aderarea la o constantă a firii, ci mai degrabă prin exodul intermitent dintre tensiunea și eliberarea de la un edificiu performativ la altul, într-o mișcare browniana a identităților. Această repetiție dinamică creeaza o euharistie compulsiva de varietăți de rol. Ea propune o dezintegrare istorică a spiritului rapace, punând în lumină comodificarea a ceva aparent intangibil: sufletul râvnitor.
Recent Comments