Ana-Maria Măciucă-Pufu provine dintr-o familie cu tradiție în domeniul artelor, fiind strănepoata lui Octavian Moșescu, fostul primar de Balcic care a avut un rol crucial în dezvoltarea acestui important centru artistic. Moșescu a creat prin lege condițiile necesare pentru ca artiștii să se stabilească la Balcic, oferindu-le terenuri și case pentru rezidențe de creație (Samuel Mutzner cu Rodica Maniu, familia Storck și mulți alții). Măciucă-Pufu dezvoltă o cercetare doctorală cu studiu de caz pe Octavian Moșescu, încercând să cuprindă și să catalogheze întreaga sa colecție.
Discuția abordează impactul devastator al regimului comunist asupra lui Moșescu și a altor personalități din lumea artei. Moșescu a fost urmărit de Securitate pentru că făcuse parte din vechiul regim regal și din Asociația Prietenii Americii. Cosmin Nasui menționează cazul lui Petru Comarnescu (agentul Anton), care avea o „operă necivilă” în dosarele Securității, mult mai detaliată și autentică decât scrierile sale publice, oferind informații prețioase despre artiști, scriitori și istorici de artă.
Un aspect important propus de Nasui este schimbarea denumirilor lucrărilor după retrocedarea Cadrilaterului. Operele care reprezentau peisaje de la Balcic au fost redenumite „Peisaj în Dobrogea” sau „Peisaj la malul mării”, evitându-se referirea directă la Balcic. Măciucă-Pufu consideră că ar trebui păstrat adevărul istoric și restaurate titlurile originale.
Discuția se îndreaptă către necesitatea redescoperit și promovării artistelor femei din istoria artei românești.
Unul dintre punctele centrale ale discuției propus de Nasui este evitarea sistematică a organizării de expoziții cu opere din perioada comunistă (1945-1989). Deși fondurile muzeale sunt abundente din această perioadă, există o „depreciere simbolică” a acestor opere din cauza amprentei ideologice.
Se discută conceptul de „ariergardă” în contextul expoziției „De la avangardă la ariergardă”, care prezintă modul în care artiștii avangardiei istorice s-au adaptat sau au făcut compromisuri cu regimul comunist.
Discuția tehnică despre evaluarea operelor de artă arată că aceasta trebuie să fie proporțională cu valoarea reală a artistului. Se analizează criteriile de evaluare: vechimea, frecvența temelor, starea de conservare, autenticitatea, circuitul cultural al operei. Există discrepanțe între evaluările muzeale (adesea neactualizate din anii ’70-’80) și cotațiile de pe piața liberă a artei. Cu cât o operă circulă mai mult în expoziții naționale și internaționale, cu atât îi crește valoarea.
Se constată că piața de artă românească este încă în urmă față de țările din regiune. Arta maghiară a depășit deja pragul de 1 milion de euro pentru artiștii naționali, în timp ce România se bucură de recorduri de până la 300.000-400.000 euro. Există întrebări legate de raportul real valoare/preț pentru unii artiști consacrați, cu exemplul „Carului cu boi” al lui Grigorescu, care poate să nu mai reflecte realitatea artistică actuală.
Măciucă-Pufu explică sistemul de clasificare în trei categorii: bunuri culturale comune, fondul patrimoniului național și tezaurul (național sau universal). Această clasificare influențează procedurile de circulație, evaluarea și măsurile de siguranță pentru fiecare operă, precum și dreptul de preemțiune al statului în cazul vânzărilor.
Discuția se încheie pe o notă optimistă, subliniind că arta românească continuă să se dezvolte, cu artiști care încearcă să participe la evenimente internaționale și să atingă standardele occidentale.
///
Materialul face parte din „Expertiză și evaluare în patrimoniul cultural: 8 perspective profesionale”, produs de Asociația MAIA
Proiect cultural cofinanțat de Administrația Fondului Cultural Național
Recent Comments