Expoziție „A Heap of Broken Images” @ Galeria Leilei, București

A heap of broken images

11.06.2024 – 06.07.2024

Amintind de un poem emblematic modern ce caracterizează și conștiința secolului nostru, acest proiect aduce la suprafață prin conținut și formă, un tipar ce marchează ciclul naturii, doar că de data aceasta “sămânța” ce cultivă înțelesuri, nu este versul liber al lui Eliot ci estetica vizuală.

Lucrările celor 10 artiști, aceste “imagini disparate” ilustrează imaginea sumbră a unei perioade de deziluzie socială și a unei lumi “bântuite” în care se împletesc narațiuni despre viață și moarte, degradare, alienare, renaștere și putere restaurativă. O realitate cotidiană ce oferă un suport imaginativ pentru a reda relația distanțării dintre exteriorul lumii înconjurătoare și un interior al tenebrelor subconștiente. Un melanj dezordonat ca stilul poetic al autorului, cu imagini fragmentate ce anunță fatalitatea experienței umane dar și multiplele posibilități de regenerare.

Expoziția amintește de omniprezența sentimentului de singurătate a subiectului modern, de prinsoarea unei existente mărginite dar și de separarea acestuia de mediul care o înconjoară. Relația dintre resorturile simbolice, alegorie și suprafața vizibilă a existenței, reiterează relația dintre interior și exterior, fiind transpusă în două tipuri de imagini: cea care surprinde lumea mundanului dar și cea care încearcă o transfigurare insolită a celei dintâi. În felul acesta, apare necesitatea găsirii unui sens între contrarii: între imaginal și imaginar, între butaforic și fantasmatic, între stază și evoluție, între viață și moarte.

Într-un context al alegoriei, lucrările Emmei Bădulescu (Gwen) capătă o conotație simbolică, evocând un feeric nocturn ce transmite ideea de izolare și metamorfoză, teme recurente în ultimile sale lucrări. Captivată de personaje problematice din literatura, film dar și din viața reală, a căror complexitate psihologică este surprinsă în scene întunecate, inundate de simboluri, Gwen abordează acum o tematica inspirată de jocurile ce colorau viața într-o epocă gri, evocând o lume în sine care se desfășura în spatele blocurilor de tip realist-socialist, în jurul fostelor locuințe pentru militari, o lume a socializării greu de înțeles, unde copiii găseau alternative primitive pentru a-și satisface nevoia de joacă.

Pentru Răzvan Bungărdean, arta devine lanternă a clarității în fața necunoscutului, și joacă un rol vital nu doar în provocarea gândirii, ci și în anticiparea direcțiilor în care ne îndreptăm, mai ales într-un context de perpetuă fugă și schimbare. Mediul picturii trebuie să evolueze pentru a reflecta aceste transformări. De aceea, lucările lui conțin influențe digitale, materiale neconvenționale și elemente organice, împreună reflectând echilibrul dinamic, complexitatea și natura interconectată a epocii în care trăim.

Preocuparea Cristinei Chirilă pentru un soi de estetică metafizică ce estompează granițele dintre concret și eteric, sondând astfel tărâmurile subconștientului devine vizibilă în compoziții ce se bazează pe abstracție și deconstrucție, evocând un sentiment de izolare, o dimensiune iconografică a morții, în care imaginea încearcă să restaureze ceea ce printr-o „necesitate fizică” a fost îngropat în pământ. Dincolo de reflecția angoasantă și neliniștitoare asupra ideii de moarte și de tentația de a imbalnzi această incertitudine inevitabilă, artista își compune universul în jurul unui fir narativ ce pleacă din realitate însă individualizând-o, deformând-o printr-un proces artistic de construcție și deconstrucție, până când imaginea face corp comun cu propria individualitate.

Pentru Nora Cupcencu interestul pentru tematica Eros si Thanatos în contextul transcendenței și transgresiunii, se regăsește în automatismul gestual pe care artista îl manifestă, descătușandu-și imaginația, inerția gândurilor și a emoțiilor din subconștient. Această perpetuă și complicată pendulare între stările de ființare continuă și discontinuă, unde granițele identității se dizolvă în actul sexual – la fel ca atunci când ne contopim complet cu sursa divină – invită privitorul să reflecteze asupra sexualității și multiplelor sale dimensiuni, de la plăcere la transcendență.

Diana Oană explorează problematica identității umane ce se afirma deopotrivă prin fragilitate și rezistență, prin loialitate față de experiența personala impermeabilă pentru ceilalți, dar și printr-o expansiune externă ce presupune empatie și conexiune. Grafitul îi permite să elaboreze o gramatică plastică ce prin gresturi viguroase indică forme, construcții și tonalități valorice ce definesc și influențează o dinamica între trecut și valorile contemporane, o sinergie între vechi și nou, între noi și lumea din jur.

Pentru Dan Dumănoiu, interesat de peisajul dezolant al orașului – înțesat de alarmante și desuete indicii ale trecerii timpului, un oraș pe cale de dispariție – perspectiva clar obscură este cea care potențează riscul pierderii identității, dar în același timp și un cadru lăuntric al citirii de sine, mai ales când relația dintre exterior și interior prezintă realități similare, încremenite. Elementul rutinei evidențiat de clădiri ale căror uși și ferestre sunt înghițite de pereți, servind doar ca amintiri ale unor prezente trecute, spații cu elemente criptice ce replică senzații și emoții din interior, un timp înghețat în care nu “se intră și din care nu se iese”, sortit de la bun început eșecului, o dorința a scăpării din realitate, toate acestea fac ca prezența umană să își piardă orice simț al orientării sau al propriei identități.

Teodora Ionescu, un alt artist cu interese legate de elementele arhitecturale în contextul vieții metropolitane, propune câteva lucrări de o picturalitate scindată între mistic și butaforic, în care mediul disfuncțional, peisajul urban și steril în care se profilează câteva prezente neanimate, înregistrează o anumită stare de spirit, un fel de tristețe contemplativă a unei identități pierdute. Granița dintre feericul nocturn al orașului căzut în dizgrație și prezența unor ființe ce se prefigurează printr-o abordare fantomatică, între fantastic și fantasmatic, între ceremonial și epifan, generează scufundarea concretului în lumile oniricului, la limita fragilă dintre contrarii, acolo unde realitatea este atenuată și reconfigurată după bunul plac al artistului.

Matei Emanuel, artist ce ironizează valorile tradiționale ale artei prin introducerea unor lucrări cu estetică de produs în serie, evidențiază faptul că arta poate împrumuta elemente din absolut orice context, și surprinde în acelasi timp un moment de compasiune fata de comunitățile marginale, printr-un obiect aflat în suspensie, intr-o stare de dezarmare pură ce funcționează ca o mărturie a unui potențial neatins dar și ca exercițiu de solidarizare, de compasiune față de cei aflați în momente dificile. Amplasarea pe tavanul sălii face ca lucrarea să fie adesea trecută cu vederea, îndeplinind astfel intenția artistului de a lăsa privitorul să o ignore.

Radu Gheorghe decupează obiecte din cursul vieții cotidiene pentru a înregistra și recupera ceea ce prin moarte a trecut în neființă. Această abstractiune care este sfârșitul tuturor promisiunilor devine tot ceea ce artistul substituie absenței, tot ceea ce i-a definit identitatea și spiritul viu, orice substitut artizanal ce poartă pecetea imaginației. Așa cum spune filosofia, artistul încearcă acum “să ia puțin din imensitatea nimicului și să arate puţinătatea fiinţării”.

Elena Waldorf explorează o forma de depersonalizare a individului, într-un context în care tehnologia a invadat viața oamenilor, acaparându-le existenta și influențând negativ capacitățile funcționale ale minții de la puterea de concentrare la abilitățile mnezice. Acest declin mental, ca orice descensiune determină angoase puternice pe care artista le surprinde într-o instalație video ce evocă o atmosferă de ostilitate rece, cu trăiri dezorganizate, în care repetitivitatea devine un sindrom al alienării.

Interconectări între obiecte și ființe, între spații mundane și cadre ontologice; o limita fragilă între contrarii ce relevă un estetism de atmosferă în care linia între real și ireal este parțial estompată. Refulări ale unor emoții, imagini sau aspecte de viață ce se doresc a fi transpuneri ale dimensiunii neantice din ființă. Artiști ce devin călători în labirintul vieții, îmbină căutările din cotidian cu sensuri arhetipale ce relevă ordinea ascunsă a lumii. Alegoria și realismul se întrepătrund în creațiile artistice cu două “lungimi de undă”: una raportată la realitatea palpabilă și în extenso la umanitate, iar cealaltă cu dimensiuni ancestrale. Obișnuiți să recepteze realitatea într-o grilă “ comme il faut”, sau dimpotrivă manifestând o plurivocitate de semnificații, artiștii expuși fac naveta între stiluri și propun schema unei lupte între o anumită realitate artistică si versiunea ei alterată.

Cristina Chirilă