Anna Olenicenco, SMEE @ Visual Kontact, Cluj-Napoca

Moartea este un fenomen care ridică multe semne de întrebare tuturor civilizațiilor, iar prima dată când realizăm că îmbătrânim și, inevitabil, murim este în copilărie. Acest moment este de o încărcătură emoțională extrem de puternică, copiii încercând să suprime acest gând refugiindu-se într-un univers imaginar creat de ei.

Metoda prin care copiii elimină acest gând, al morții, sunt activitățile distractive, și anume joaca. Jocurile tradiționale pentru copii sunt cele care, până în era jocurilor video, au făcut parte din viețile tuturor oamenilor, fiind gândite ca jocuri cu obiecte găsite, minimale, cu un set de reguli bine stabilite. Era modul autentic de distracție copilărească, jocurile fiind transmise, de la copil la copil, de la o generație la alta, prin viu grai. Jocurile au următoarele caracteristici, în diferite proporții: abilitate fizică, strategie, șansă, creativitate etc. Aceste jocuri erau practicate în special în zonele muncitorești, terenurile de joacă fiind fața sau spatele blocului, clădiri părăsite, pe câmp etc., copiii jucându-se fără supravegherea părinților.

Cultura stradală a copiilor a devenit vastă, plină de jocuri și reguli, fiind o cultură cumulativă, în care totul este creat și susținut de multe generații de copii. De-a lungul anilor, s-au creat nenumărate superstiții și ritualuri în zonele unde copiii își petreceau timpul. De exemplu, ei pot crede că există anumite locuri unde, dacă vor călca, „ghinionul” îi va urmări (de exemplu: anumite fisuri mari într-un trotuar), dacă vor trece dincolo de o zonă, vor fi blestemați sau îl vor întâlni pe Bau-Bau, că o femeie bătrână dintr-un bloc este o „vrăjitoare”, sau că o casă abandonată este „bântuită”.

Tot acest univers creat de copii este menit umplerii timpului, pentru ca ei să-și găsească un refugiu și să facă parte dintr-o lume pe înțelesul lor.

Anna Olenicenco, în acest proiect, ilustrează momentele de fericire autentică a copiilor și negarea momentelor înspăimântătoare din lumea reală.

Unul dintre jocurile care ne conduc în cultura și în modul de gândire ale copiilor este cel din povestea „Smee” , o poveste despre fantome din 1931 de Alfred McLelland Burrage. Smee este un joc din carte, SMEE provenind de la “It’s me”:

„Fiecărui jucător îi este dată o foaie de hârtie. Toate foile, cu excepția uneia, sunt goale. Pe ultima foaie de hârtie este scris „Smee”. Nimeni nu știe cine este „Smee”, în afară de „Smee” el însuși sau ea însăsi. Se sting luminile, și „Smee” pleacă în liniște din cameră și se ascunde. După un timp, ceilalți merg pentru a-l căuta pe „Smee”, dar, desigur, ei nu știu pe cine caută. Atunci când un jucător se întâlnește cu altul, îl provoacă să spună: „Smee”. Celălalt jucător răspunde „Smee”, și căutarea continuă.

Dar adevăratul „Smee” nu răspunde atunci când cineva contestă. Al doilea jucător stă liniștit lângă el. Acum, aceștia vor fi descoperiți de un al treilea jucător. El va provoca și nu va primi răspuns, așa că el se va alătura primilor doi. Acest lucru este valabil până când toți jucătorii sunt în același loc. Ultimul care îl va găsi pe „Smee” trebuie să plătească o amendă.” ( Smee de Alfred McLelland Burrage, http://creepypasta.wikia.com/wiki/Smee)

Artista ne pune față în față cu o lume naivă plină de superstiții, un univers plin de imaginație, devenind un antropolog care studiază lumea copiilor și „a oamenilor ce refuză să devină pe deplin adulți pentru a evita deșteptarea inconștientului, precum și a conștientului, datorită sentimentului de oroare care înconjoară conceptul de moarte”.*

„Dacă, după regulile jocului, ultimul care rămâne zicând SMEE (it’s me) e loser, eu sunt acel loser: când toți în jurul meu au acceptat realitatea, eu am rămas învinsă de gerascofobie.” **

Curator: Liviu Bulea