Oxford si Windsor

Despre vraja Oxford-ului și cea a Windsor-ului

Fotografii și text de Călin HENTEA

Când am fost prima dată la Oxford, în 1999, am rămas uimit de muzeul în care ne-au îndrumat profesorii școlii de limbi străine la care eu și alți peste 40 de ofițeri din țări est-europene fusesem trimiși să învățăm linba lui Shakespeare. Muzeul se numea ”Oxford Story” (o variantă similară era, sub numele de ”London Story”, și alături de celebrul ”Madame Tussaud”), iar vizitatorii se urcau într-un cupeu pe șină, care te purta încet, încet cu căștile pe urechi (un fel de audio-guide) printre reconstituiri cronologice a ceea ce fusese Oxfordul universitar pe la 1200 (cu șobolani și mirosuri pestilențiale, reproduse întocmai) până în zilele noastre, sugerate prin camera unui student dotată cu calculator, adidași aruncați braiște și un morman de cărți și caiete.

Muzeul acesta, din păcate, nu mai există în 2015. Oxfordul însă, da. Cu toată vraja lui adevărată, care nu are nimic de-a face cu Harry Potter. Vrajă care te cuprinde indiferent dacă afară plouă sau nu. De obicei însă plouă, ceea ce însă nu-i afectează pe studenții bicicliști și nici pe turiști. Doar câteva colegii sunt vizitabile (dacă nu cumva vreunul este închis pentru filmări, precum Trinity College), dar totul este să te plimbi printre acele ziduri seculare, să-ți cumperi o carte de la librăria Blackwell (eu mi-am găsit una despre propagandă despre care nu știam), să-ți alegi un suvenir (toate sunt foarte scumpe) din magazinul lui Alice în țara minunilor (Lewis Caroll o fost profesor prin aceste locuri) și apoi după o plăcintă cu rinichi și o bere să părăsești acest loc în care-ți dorești să te reîntorci.

Un altfel de vrajă te prinde la Winsor. Aici nu e vorba de o vrajă fermecător-academică, ci de una imperial-maiestoasă. Doar este vorba despre unul din locurile emblematice ale celei mai vechi monarhii din lume, cea britanică. Imperturbabilele gărzi regale ale castelului cu mișcările lor robotice, impasibilitatea cordială a supreveghetorilor (mulți aflați la o venerabilă vârstă) într-o uniformă pe cât de sobră, pe atât de elegantă, starea impecabilă a zidurilor, grădinilor, aleilor, obiectelor din interior, totul fiind aliniat, luminat, expus cu o maximă rigoare sunt impresionante. Interioarele mai ales, cu vastele panoplii de săbii, suliți, pumnale și pistoate aduc aminte de ceea ce regina Maria va fi găsit, poate cu surprindere, la Peleș, în castelul socrului ei, regele Carol I. În cel puțin două săli din castelul Windsor poate fi evaluat prestigiul copleșitor de care ducele de Wellington s-a bucurat în Anglia, după ce l-a înfrânt pe Napoleon la Waterloo în 1815.

Drumul spre Eton și al său faimos colegiu de elită este diferit de cel care duce spre castel. Trebuie să treci podul pest o Tamisă încă subțirică, dar plină de lebede și apoi să străbați o stradă lungă, cu magazine mici, discrete și scumpe, împodobită cu steaguri britanice, pentru a descoperi în capătul ei, în curtea unei vechi clădiri, un tun rusesc capturat de britanici la Sevastopol, în Războiul Crimeii din 1853-1856. Colegiul Eton nu se vizitează, dar elevii și studenții săi pot fi văzuți traversand strada și purtând fie uniforma cu frac, fie costumele albastre pentru ora de sport. Mi-am amintit asfel și de uniformele mele standard din liceu, mereu rămase cam mici și neplisite de matricola verde de pe umăr.