Marin Gherasim – Geometria magmei @ H’art Gallery

“Geometria magmei” – Marin Gherasim, la galeria H’art din Bucuresti,

Imaginea fixă
text: Dan Popescu

Acum vreo cinci ani de zile am realizat că a doua activitate diurnă pe care o îndeplinesc este transportul de artă. E normal, sunt galerist din estul Europei căruia încă-i place să pună umărul în activitățile mai musculare. Dacă ești atent, pînă și aici se pot revela multe lucruri subtile despre felul cum funcționează arta. Poți detecta în momentul în care transporți un tablou că lumea nu trece indiferentă pe lîngă el. Dacă-l ții de șasiu cu imaginea în lateral dreapta, să zicem, și te intersectezi cu un trecător care vine spre tine frontal, deși în mod natural trecătorul te poate ocoli prin stînga ta fără să poată vedea lucrarea, reacția neașteptată și foarte întîlnită este contraintuitivă, omul dorește să vadă ce e pe panoul pictat, face tot ce poate să te depășească prin dreapta numai ca să arunce o privire. Există o fascinație a picturii, a tabloului, a planului bidimensional în care se află o imagine fixă. Cînd transportam o sculptură sau orice alt tip de artă tridimensională curiozitatea era mult diminuată. În mod evident pictura într-un cadru bidimensional funcționează ca un pai în ochi în momentul în care e plimbată dincolo de cubul alb al galeriei sau al muzeului. Sculptura e mai concretă și ea se acomodează mai bine cu realitatea, e mai aproape de chip cioplit și mai greu de împăcat cu idealul. Pictura însă introduce derută în real. Pe acest tip de șoc funcționează și panourile publicitare, ele agață privirea mai degrabă decît vreun construct publicitar tridimensional. De ce? De ce panoul pictat e mai atractiv, de ce fascinează el, unde-i misterul? Misterul e deschis, el trebuie elucidat cu fiecare aventură picturală, eu nu am decît o simplă ipoteză legat de subiectul acesta. Consider că factorul principal este stranietatea oricărei imagini bidimensionale. Ea este fixă și diferă din punct de vedere al statutului ontologic de existența cotidiană. Nu devine, nu se mișcă, ci eventual doar sugerează mișcarea, nu vorbește ci sugerează, povestește totul dintr-un foc, e aproape de visul filosofic dintotdeauna – Universalul concret. Orice cercetare de atelier va ajunge mai devreme sau mai tîrziu să ia în calcul natura imaginii pictate și posibilitatea ei de a deveni imagine sacră, icoană. Marin Gherasim a păstrat și intensificat acest deziderat pe parcursul întregii sale cariere artistice. Scopul este păstrarea unei memorii a sfințeniei originare. Temele țin de sacru și credință – absida, scutul, cupa cristică, turnul de veghe, luntrea psihopompă, poarta și pragul de trecere. Acest tip de teme sacre nu poate fi tratat în cheie picturală frivolă, culoarea e privită ca material al zidirii și nu ca un artificiu prin care seduci. Substanțele uleioase vor avea “pondere”, impasto-ul e necesar pentru construcție și nu este un artificiu cu funcție estetică. În mod logic și compoziția lucrărilor va urmări simplitatea, de cele mai multe ori sentimentul de centralitate e predominant, temele sacre vor fi privite “de-a dreptul”. Perspectiva este minimală, idealul nu are puncte cardinale. Marin Gherasim rămîne unul dintre seniorii artei românești, un căutător al idealului sacru, un constructor și arhivator al memoriei, un pictor al interiorității imuabile.

foto Lucian Muntean