Expoziția DE APROAPE reunește doi artiști fotografi, care expun împreună pentru prima oară: Casa, by Rie Kuroda, artistă din Tokyo stabilită la Berlin și Irina Dora (Dumitrașcu) din Cluj.

Tema expoziției este forma abordată pe două căi diferite: arhitectura și corpul uman.

O dată cu deschiderea expoziției artistele vor lansa primul număr al revistei PHOTOGRAPH, cu temashape (formă), care prezintă un interviu despre nașterea proiectului, despre fotografie și forme.

Vernisajul expoziției a avut loc vineri 9 mai 2014, ora 18.00, la Fabrica de Pensule etajul IV, atelier Irina Dumitrașcu.

Expoziția rămâne deschisă până în 9 iulie 2014 și va putea fi vizitată prin programare la numărul: 0721 474 298

Fabrica de Pensule, Str. Henri Barbusse nr. 59-61, Cluj

Shape

În ce măsură o fotografie poate fi cu adevărat abstractă? Întrebarea, aparent simplă, necesită mai multe unghiuri de ințelegere. Într-un anume sens, fotografia nu poate fi decât realistă. Camera—echivalentul tehnic al ochiului uman—captează realitatea din jurul nostru, lumina unui moment unic. Nimic mai adevărat şi mai real(ist). Dar ce putem spune în cazul în care fotografia refuză legătura directă dintre imagine şi realitate, mai exact, refuză imaginii calitatea de oglindă sau de index descriptiv, de purtătoare de poveste, propunând în schimb imaginea ca formă pură?

Este exact cazul celor două serii de fotografii adunate sub genericul—asumat declarativ—Shape [Formă] aparținând artistelor fotografe Irina Dora (Dumitraşcu) si CASA. „Formele” acestor fotografii sunt—în pofida „realității” lor—în primul rând semn sau imagine, adică suprafețe, texturi, detalii, desfăşurate savant în compoziții predominant alb-negru. În cazul lui CASA, avem de-a face cu detalii arhitecturale, linii, unghiuri, elemente vizuale desprinse din contextul lor construit. Formele reale ale detaliului capătă autonomie, ele nu mai sunt înțelese ca armură/armătură arhitecturală, ci mai degrabă ca discurs, ca operator vizual care produce variabile abstracte. În cazul Irinei Dora, suprafeței construite îi este preferată suprafața pielii, corpul văzut ca formă, ca textură, ca tegument. Corpul uman este abstractizat până la limita irecognoscibilului: cutele şi umbrele se întâlnesc în bizare compoziții ce lasă cu greu să se înțeleagă anatomia. Însă, deşi imaginea nu se lasă identificată anatomic, corporalitatea rămâne o dimensiune pregnantă: corpul este definit nu descriptiv, ci mai degrabă metonimic, prin detalii, cute şi pilozități, însă în plinătatea vizualității sale realist-biologice.

Există parcă o oarecare teamă în aceste două serii de fotografii față de excesul de semnificație pe care o fotografie figurativă îl poate aduce. Clişeul cultural ne spune că o imagine vorbeşte cât o mie de cuvinte. Aici, însă, imaginea şopteşte, imaginea sugerează, imaginea doar semnifică. În ambele cazuri, avem de-a face cu estetizarea imaginii, cu accentuarea dimensiunii de artă—văzută în sensul invențiunii şi a limbajului conceptual, inevitabil abstract—a fotografiei, şi nu a dimensiunii sale documentare, descriptive. Fotografiile semnate de Irina Dora şi de CASA împing actul privirii către tactil, către acea „vision haptique” de care vorbea Deleuze ca cea mai înaltă formă a percepției, transformând imaginea în instrument, mai exact, în instrument complex, plurisenzorial de semnificare.

Aşadar, putem spune că întrebarea de mai sus, referitoare la posibilitatea ca fotografia să fie abstractă, are un răspuns clar (în pofida oricăror incertitudini intrinseci vizualității). Cu cele două serii de fotografii ale expoziției Shape, ne aflăm într-o paradigmă a modernității, a abstracțiunii de sorginte modernistă: în absența imediatului recognoscibil (atât de drag postmodernismului şi a realismelor de tot felul) forma este cea care contează, textura şi detaliul capătă întâietate, ca şi semnificațiile conceptuale care emană din acestea.

Text: Horea Avram

01 02 03 04 05 06