Ciprian Ciuclea „Eroziune | după teoria derivei continentelor”

Spatiul Platforma, 25 aprilie-26 mai 2013

Vernisaj: Joi, 25 aprilie, 2013, orele 19.00

București, Calea Moșilor 62-68, în cadrul MNAC Anexa etaj 1

(Program vizitare: miercuri-duminică, 10.00-18.00)

Curatoare: Simona Dumitriu

text Simona Dumitriu

foto Lucian Muntean

Teoria derivei continentelor a fost propusă în 1912 de meteorologul german Alfred Wegener, care, pornind de la observații anterioare (datând încă de la Abraham Ortelius, Alexander von Humboldt și alții), afirma că, acum circa 250-200 milioane de ani, Pământul consta dintr-un singur continent care s-a divizat ulterior dând naștere continentelor pe care le cunoaștem astăzi. Abia studiile asupra plăcilor tectonice, efectuate în anii 60, au putut confirma, explica și nuanța teoria lui Wegener.

Eroziunea modelează formal mișcarea structurală a plăcilor tectonice. Ambele procese sunt caracterizate prin contrastul dintre mișcarea perpetuă imperceptibilă (substracții și adiții, îndepărtări și apropieri măsurate în milioane de ani) și acțiunea fulgerătoare, adesea imprevizibilă (prăbușiri, cutremure care pot duce la transformări geologice importante). Dinamica macro a pământului integrează și afectează corpul uman, cum ar putea însă experiența și capacitățile noastre senzoriale să integreze și să redea acest imperceptibil?

Ciprian Ciuclea propune în spațiul Platformei un traseu de înțelegere senzorială pentru atenție mărită, cu instalații pentru captarea și redarea inobservabilului. Studiu kinematic, antrenare a percepției minimale, expoziția se construiește din perspectiva cercetătorului care face legătura între trăire și formulare. Prin intervenții discrete dedicate reatenționării simțurilor, corpul este păstrat conștient de forțele de acumulare și atenuare care, la nivel planetar, îi perpetuează sau disturbă existența.

Să ne imaginăm un montaj de imagini puternice – mișcări sociale, războaie, dezastre naturale – care împreună alcătuiesc acele mici filme promoționale pe care mai devreme sau mai târziu le întâlnim pe aproape oricare post de televiziune. Sunt mereu în desfășurare rapidă, drame sau acțiuni obișnuite consumate în time lapse, sunt menite să producă un sentiment de urgență sau panică. Corpurile noastre, participând sau reacționând la time lapse-ul cotidian, sunt deja science fiction, proiectate cu viteză în viitor. Pentru ca aceste corpuri să aibă experiența transformărilor imperceptibile, Ciprian caută să construiască patternuri de integrare, imersare și observare la nivel celular, în care mișcarea prin și plasarea geografică oriunde în spațiul expoziției sunt în același timp capacitări senzoriale și interacțiuni conceptuale.