“Ambientarea se mulează pe profilul clientului ca o haină perfectă.” (Giuseppe Labianca)
Giuseppe Labianca a terminat Arhitectura la Florenţa. A urmat cursuri de design de interior, de design industrial, a terminat şi o şcoală de cinematografie și de psihologie. În prezent are un proiect de curs de design interior la Universul DallesGO București, o comunitate de oameni interesaţi de tot ceea ce înseamnă artă, creativitate şi profesionalism.
Cursul urmăreşte evoluţia unui interior, pornind de la detalii, de la comparaţii ale unor materiale, texturi, stiluri, şi până la alegerea culorilor şi psihologia clientului, culminând cu punerea în practică a aceea ce ai învăţat. În cadrul workshopurilor se lucrează individual şi în echipă la proiecte alese împreună cu Giuseppe Labianca.
Cum v-aţi descoperit pasiunea pentru arhitectura şi designul de interior? A fost un traseu rectiliniu pe care l-aţi intuit dintotdeauna sau a fost o descoperire de maturitate?
Mama mea avea pasiunea de a schimba dispunerea mobilei…Era foarte creativă!
Am făcut Liceul Artistic, secţiunea Arhitectură.Am avut profesori foarte buni, de la ei am învăţat despre funcţionalitatea spaţiului, nu doar despre frumusețea lui: Firmitas, Utilitas, Venustas (Vitruvius)
Între timp, l-am ajutat pe unchiul meu architect şi vedeam şi partea tehnică şi partea artistică. Iar Firenze, oraşul unde am studiat și cinematografie, este unul dintre cele mai frumoase oraşe din lume, cu o bogată moştenire culturală.
Apropo de arta cinematografică, există o doză de scenografie în designul interior?
Orice este scenografie, dar aceasta nu trebuie sa fie una falsă, pur estetică. Scenografia trebuie să fie utilizată, adică să putem ghici funcţionalitatea din spatele său.
Am urmat un curs de industrial design. Am câştigat și un premiu: era vorba despre un proiect cu farfurii pentru anul 2000. Am conceput nişte farfurii cu bordură şi cu mingii în miniatură, care glisau pe suprafaţa personalizată cu o hartă veche cu cifre romane. Proiectul simboliza scurgerea timpului. Jocul era hipnotic pentru oricine. Oamenii erau fascinaţi de sensul ludic al obiectului, de sensul poetic al cuvântului (mingea era timpul care se mişcă şi uneori se întoarce…).
Ce rol au formatorii noştri? Aţi avut profesori flexibili?
Chinul cel mai mare al profesorilor este să ne deschidă minţile.
Am avut un profesor extraordinar, cel mai cunoscut designer din anii ‘70, Lucrează la Alessi (ca designer de obiect). Mi-a dat de făcut o temă.
Prima propunere, mie îmi plăcea foarte mult. Profesorul mi-a spus „foarte frumos, dar pune-l în sertar şi apucă-te din nou”. A doua propunere – mie îmi plăcea și mai mult; „A, nu-i aşa că e mai frumoasă asta? Da, pune-o în sertar”
Am refăcut desenul de 5 ori. Al cincilea nu îmi plăcea – „Asta îţi place?” „ Nu.”„Întoarce-te atunci la cel de-al patrulea.”
La liceul artistic ni se spunea „Desenaţi, faceţi o pauză şi apoi întoarceţi-vă – veţi vedea toate defectele.”
Cum ghidaţi clientul spre un proiect de calitate?
Întotdeauna fac clientului şi ce doreşte el în mod expres ; apoi, în funcţie de nevoile şi preocupările acestuia, vin şi cu o soluţia alternativă – care, de cele mai multe ori, îl convinge…
E vorba de psihologie – asta fac şi la cursul meu. La primul curs Universul DallesGO le spun: „Nu vă prezentaţi voi, vorbiţi cu colegul ca şi cum ar fi client (sunt dinamic, îmi place să mă plimb în în natură, am copii etc.). După aceea, încercaţi să identificaţi ce culoare îi place persoanei respective”.
80% aleg culoarea corectă. De fapt, lucrurile despre care vorbeşte cineva sunt indicii evidente despre cum este construită persoana respectivă; trăgând concluziile potrivite, poţi veni cu propuneri de design interior adecvate!
Este vorba de a cerne toate informaţiile clientului prin propria ta sită. Mintea ta creează pornind de la niște fapte simple, reale.
Renzo Piano, de exemplu, spune: „A fi original cu orice cost este o prostie.”
La începutul cursului meu nu le povestesc participanților despre stiluri, ci despre metode, despre modul în care sunt alcătuite lucrurile: o anumită pardoseală este dintr-o anumită esenţă de lemn), pereţii au un anume finisaj (tapet, marmorină etc.). Le dau elemente care să compună imaginea de ansamblu. Este vorba de „forma mentis”.
Apoi le arăt interioare aparţinând unui anumit stil sau interioare eclectice: „Acum îmi scrieţi ce vedeţi.” Îi învăţ să citească un ambient.
Cum s-au reflectat în activitatea dumneavoastră diferenţele culturale dintre spaţiul românesc şi cel italian?
Am venit aici de 6 ani, m-am cam chinuit. Tinerii erau blocați, nu vedeau dincolo de ceea ce observau în jur.
Noi am avut noroc că în Italia se respiră artă. Fiecare oraş are un centru vechi.
Am perceput venirea mea în România ca pe un fel de … misiune de culturalizare, de informare a publicului. Acum câțiva ani, în revistele de specialitate, se prezentau case, unele cu greşeli mari.
Care ar fi, după dumneavoastră, principiile unui design de interior de calitate?
În Italia, arhitectul este şi designer interior. Acum sunt şi şcoli de industrial design.
În România, arhitecţii nu ştiu întotdeauna să rezolve corect compartimentarea. Uneori aceştia se gândesc la clădire ca la un obiect, nu ca la un spațiu care va găzdui oameni, în care se va locui.. Şi vine clientul la mine, ca designer interior, şi îmi spune: „te rog salvează-mă !”.
Eu trebuie să mă gândesc la nişte raporturi de echilibru foarte delicate: “Dacă laşi uşa deschisă la baie, ce vezi?”…
Cum a decurs relaţia dumneavoastră cu echipele de constructori, în etapa de implementare a proiectului? Au existat proiecte a căror valoare finală să fie afectată de slaba punere în operă a meseriaşilor romani? Cum le-aţi transmis acestora viziunea dumneavoastră?
Uneori, din păcate, la anumite proiecte în România, a trebuit să renunţ la soluţii pentru că ştiam că nu se pot implementa.
Ce lipseşte meseriașilor români: respect şi responsabilitate.
Respect- pentru clientul tău, să îţi faci meseria.
Responsabilitate- dacă ţi se dă o sarcină, să o duci până la capăt.
Eu în Italia am învăţat de la muncitori. Mă chemau când era o problemă, dar nu interveneau direct. Îmi spuneau întâi despre ce e vorba. Eu îi întrebam la ce soluții s-au gândit – abia atunci îmi spuneau părerea lor. În România îi spuneam eu zidarului cum să pună cărămidă.
Cum rezolvăm această situație a neprofesionalismului?
Să încercăm să formăm noi nişte profesioniști: oameni care să ştie cum trebuie făcute lucrurile şi să poată supraveghea lucrările. Doar aşa putem să ne protejăm clienţii.
Este potenţialul client român dispus să apeleze cu încredere la profesionistul în domeniul designului?
Da; unii clienți aleg să se ducă la cei mai buni și consideră că, dacă dau bani mulţi, măcar să iasă perfect.
Alţii se bagă tot timpul, că ei „ştiu mai bine”.
Cum credeţi că poate fi educat gustul publicului român în domeniul designului de interior?
„Frumuseţea imperfecţiunii” – este un concept care trebuie adus în România.
De exemplu: stilul provensal – lemn crăpat, parchet lis, perete puţin murdar. Asta este o poetică a unei case vechi. E deosebit să pui o tencuială din afară înăuntru.
Asta e evoluţia după perfecţiune.
Firma mea – Architettura & Design și-a luat numele de la „genius loci” (sufletul locului).
Când faci ceva, trebuie să stai puţin să respiri, să asculţi locul, el îţi vorbeşte.
Alt concept important este funcţionalitatea spaţiului.
O altă parte foarte importantă o ocupă emoţiile. Ce experienţe poate evoca un spaţiu?(un film, etc.)
Dacă, după implementarea proiectului, intru în casa clientului şi îmi spun: e plăcut aici, înseamnă că am făcut un proiect corect, frumos.
Aveţi un proiect pe care să-l consideraţi “ de suflet” şi care ar fi acesta?
M-am legat de toate lucrările mele.
Acum am proiectat o vilă din Snagov, a cumpărat un monstru…
Sunt cam nemulţumit că sunt prea multe compromisuri, dar asta e.
Majoritatea cazurilor sunt de îmbunătăţire, că sunt făcute prost.
La Firenze de exemplu nu prea sunt lucruri noi: asta e specialitatea mea – de a deturna, schimba, folosesc orice centrimetru.
Ce părere aveţi despre estetica oraşului Bucureşti şi posibila să cosmetizare e.g. proiectele de restaurare a faţadelor?
A fost compromis pe vremea lui Ceauşescu.
Este eterogen, ca o pădure. Lipeşte grija faţă de oraş. Prea multe clădiri noi făcute după principiul „bănuţilor”.Oraşul este ca un arlechin, ceea ce duce la o lipsă de coerenţă.
La Firenze nu poţi să schimbi nici măcar tocăria ferestrei fără autorizaţie. Totul este controlat. Totul trebuie să fie congruent. Arhitectura supravieţuieşte la proiectant şi la comanditar.
Cea mai mare provocare este să vezi ceva (oricât ar fi de frumos, sau nu) şi să-l transformi în ceva (mai) frumos.
Sensul armoniei, oaza perfectă.
Interviu și fotografii: designer Ana Maria Badea.
Recent Comments