Doina Lemny – Mituri și realități mai mult sau mai puțin adevărate, cu și despre Brâncuși

Doina Lemny, istoric de artă care a lucrat peste 30 de ani la Centrul Pompidou în secția de artă modernă (1900–1950/60), autoare a aproximativ 10 cărți despre Brâncuși, discută cu Cosmin Nasui despre miturile, legendele și adevărurile din jurul vieții și operei lui Constantin Brâncuși. Conversația se mișcă pe mai multe axe:

Cercetarea biografiei timpurii și sursele documentare

Lemny lucrează la o biografie a lui Brâncuși și constată că perioada de tinerețe este foarte slab documentată. Sursă principală rămâne V.G. Paleolog (cu „Tinerețea lui Brâncuși”), pe care Lemny îl consideră cel mai credibil, fiind singurul care a vorbit direct cu Brâncuși și a fost foarte apropiat de el. A prezentat la Academie o comunicare despre operele dinaintea Ecorșeului și a investigat concret realitățile Craiovei de la sfârșitul secolului al XIX-lea — inclusiv episodul celebru al viorii, unde a documentat existența unui magazin de instrumente muzicale al unui italian, unde tânărul Brâncuși a văzut pentru prima dată o vioară de aproape.

Dațiunea și „Brâncuși inedit”

Lemny descrie geneza volumului „Brâncuși inedit”, realizat pe baza dațiunii (donație prin care deținătorii de bunuri culturale în Franța sunt scutiți de taxe). Natalia Dumitrescu și Alexandru Istrati au reținut jumătate din arhivele lui Brâncuși înainte ca statul francez să preia donația, ceea ce a blocat cercetarea timp de decenii. Abia din 2003 o parte din aceste documente au intrat în circuit. Această sincopă, spune Lemny, a fost umplută cu povești și mituri neverificate.

Tirajele postume și piața de artă

Discuția atinge problema tirajelor postume realizate de moștenitorii Istrati-Dumitrescu (prin nepotul Theodor Nicol) în colaborare cu turnătoria Susse. Lemny subliniază că aceste bronzuri „n-au nicio personalitate” — sunt polisate mecanic, fără gestul manual al lui Brâncuși care „le mângâia”. Menționează cazul piesei „Platon” pe care Brâncuși n-a tras-o niciodată în bronz, dar moștenitorii au făcut-o, și al „Negresei blonde” expuse la Viena fără mențiunea că e ediție postumă (2014). Contextul e marcat de vânzarea-record de 107 milioane de dolari (cu taxe) la Christie’s New York și de preluarea succesiunii globale de către galeria Pace, cu perspectiva intrării operei în domeniul public la 1 ianuarie 2028.

Securitatea și interesul statului român

Cosmin Nasui extinde și exemplifică cu informațiile din arhivele Securității. Alexandru Istrati a fost trimis în 1947 de Ministerul Afacerilor Externe din România la Paris (nu era doar asistentul lui Camil Ressu, ci și conservatorul Muzeului „Anastase Simu”). Misiunea (neformulată explicit, dar implicită): readucerea lui Brâncuși sau cel puțin a influenței acestuia în sfera statului comunist. Istrati este luat în observație pentru recrutare, primește nume conspirativ, dar în 1956 Securitatea abandonează misiunea ca nerealizabilă. Alți emisari eșuează la fel: Eugen Jebeleanu și soția lui Florica Coredescu, Demostene Botez — toți se întorc cu explicația că „Brâncuși a refuzat”, deși Lemny subliniază pe baza interviurilor cu cei care au vizitat atelierul că Brâncuși primea pe toată lumea — dacă erai politicos și la timp.

Milița Petrașcu, fosta elevă a lui Brâncuși, este și ea curtată de Securitate pentru a-l convinge pe maestru să vină la un sanatoriu în România. Conversațiile din casa Miliței Petrașcu, interceptate, conțin comentarii răutăcioase despre Constantin Antonovici (pe care Brâncuși îl „înfiase”), calificându-l drept „legionar”.

Radu Varia apare ca figură ambiguă — agent al Securității din 1966, dar pe care chiar Securitatea nu-l înțelegea, pentru că părea că vrea să defecteze. Petru Comarnescu (agentul „Anton”) a participat la „Colocviul Brâncuși” din 1967 (10 ani de la moartea lui Brâncuși), dar mulți participanți aveau „cozi” adăugate de Securitate.

Descoperirea de la Cluj — 41 de fotografii originale

Cea mai importantă descoperire recentă a lui Lemny: un dosar cu 41 de fotografii originale Brâncuși, aflat de 60 de ani la Universitatea de Arte și Design din Cluj (fostul Institut de Artă Plastică „Ion Andreescu”), donat de Nicolae Maior, din Oradea, cu mențiunea explicită „pentru cercetători, studenți, profesori, istorici de artă”. Nimeni nu le-a studiat. Fotografiile provin de la moștenitoarea Otiliei Cosmutza Boloni (o prietenă apropiată a lui Brâncuși, care a primit fotografii direct de la sculptor). Lemny a confirmat autenticitatea consultându-l pe David Grob, cel mai mare colecționar privat de fotografii Brâncuși. Fotografiile necesită restaurare (au fost lipite pe carton) și urmează să fie prezentate în premieră la Art Safari pe 18 septembrie, apoi la Cluj.

Demitizări

Lemny atacă direct câteva mituri:

Fotografia cu desaga în spate — Lemny crede că e făcută la Paris, nu „pe drum”, dar recunoaște că nu există documente care să confirme. Brâncuși participa activ la construirea propriului mit, rescriindu-și CV-ul de nenumărate ori cu formula „m-am născut la Hobița și am plecat”.

Brâncuși — sculptor creștin ortodox — respinge argumentul Patriarhului Daniel (cartea „Brâncuși, un sculptor creștin ortodox”). Argumentele: biblioteca lui Brâncuși nu conține nicio carte religioasă sau Biblie, în schimb conține cărți de budism, Milarepa, Lao Tze. Scenariul de science-fiction pe care l-a scris (plasat în 2054, după o catastrofă) se încheie cu invocarea zeităților indiene (Vishnu), nu cu Dumnezeu. În atelier s-au găsit obiecte de descântece (ibric, cositor turnat), practici păgâne, nu religioase. Lemny face distincția între credință/rit și practică religioasă: Brâncuși aprecia ritualul dar nu era practicant.

Maria Tănase — Lemny neagă categoric relația amoroasă. Sursa mitului e Petre Pandrea, care „nu l-a cunoscut pe Brâncuși” (n-a intrat niciodată în atelier, nu apare în nicio corespondență, n-a lăsat nicio scrisoare). Argumentul suplimentar: în colecția de discuri a lui Brâncuși nu există niciun disc Maria Tănase — „dacă ar fi fost o iubire, credeți că n-ar fi avut măcar un disc?”

Statul român l-ar fi refuzat pe Brâncuși — Lemny inversează perspectiva: Brâncuși a fost ajutat foarte mult de români (inclusiv bursa de la biserica Madona Dudu, care a durat mult timp). Formula „refuzului” e de fapt eșecul emisarilor Securității, nu o decizie oficială.

Dărâmarea Coloanei Infinitului — Nu a fost un act ideologic deliberat al regimului, ci o inițiativă locală de a obține metal pentru a contribui financiar la Festivalul Tineretului din 1953. „Comuniștii habar n-aveau ce este aia”, spune Lemny.

Bogăția lui Brâncuși — Brâncuși nu ținea bani la bănci, ci printre cărți și în saltea. Nu vindea frecvent. După război nu a mai vândut aproape deloc, preferând să-și păstreze operele în atelier, sfătuit de Duchamp și Henry-Pierre Roché. Și-a cumpărat locul de veci la Montparnasse — semn că nu intenționa să se întoarcă.

Duchamp — paralelă și contrast

Lemny face o paralelă instructivă: la Duchamp, tirajele multiple erau o filozofie (ready-made, obiect industrial reconvertit artistic), pe când la Brâncuși multiplicarea postumă trădează esența operei. Duchamp nici el nu avea bani — era întreținut de colecționarii Arensberg, preda ore de franceză. Amândoi (Duchamp și Roché) au cumpărat opere Brâncuși la moartea colecționarului John Quinn (1924), de teama dispersării lor, împărțindu-le apoi — de aici colecțiile de la Philadelphia, Chicago și New York.

„Sfântul din Montparnasse” (Petre Neagoe)

Cartea lui Petre Neagoe despre Brâncuși a fost scrisă în timpul vieții sculptorului, dar publicată și rescrisă ulterior — posibil de un ghost writer, conform documentelor Securității. Neagoe era curtat de Securitate tocmai prin prisma prieteniei sale cu Brâncuși.

Un exercițiu contrafactual

La întrebarea „ce s-ar fi întâmplat dacă statul român ar fi acceptat o donație Brâncuși?”, Lemny răspunde: probabil nu s-ar fi făcut un Muzeu Brâncuși. Unde l-ai fi mutat? El n-a avut atelier în România. Și-a cumpărat locul de veci la Montparnasse conștient. „Nu poți să readuci pe cineva împotriva voinței lui. Nu e o mândrie națională — națiunea română nu a făcut Danaida. A făcut-o Brâncuși.”

///

Acest episod face parte din din seria „Mituri și realități mai mult sau mai puțin adevărate, cu și despre Brâncuși”, produsă de PostModernism Museum cu finanțare de la Ministerul Culturii la 150 de ani de la nașterea sculptorului.

Mai multe detalii aici: https://www.postmodernism.ro/mituri-si-realitati-mai-mult-sau-mai-putin-adevarate-cu-si-despre-brancusi/