Cosmin Nasui, istoric de artă, explorează universul creativ al sculptorului Aurel Vlad într-un atelier care funcționează ca un organism viu, în continuă transformare.
Cosmin Nasui, istoric de artă, vizitează atelierul sculptorului Aurel Vlad, un spațiu care se transformă continuu. Spre deosebire de alți sculptori care au nevoie de spațiu gol, Vlad nu poate lucra fără ca atelierul să fie plin de sculpturi. Lucrările sale germinează una din alta, iar lipsa lor îi creează o stare de neliniște pe care o numește „horror vacui”. După o expoziție la Klosterneuburg în 2008, văzând spațiul gol s-a apucat cu bucurie de lucru și a realizat trei lucrări mari din lemn. A predat 30 de ani la Universitatea Națională de Arte din București și acum, la peste cinci ani de la pensionare, se dedică în întregime creației.
Născut în 1954 la Galați, Aurel Vlad a avut primul contact cu sculptura în copilărie, când a văzut un coleg sculptând în cărămidă udă. Fascinat, a început să experimenteze acasă cu chit de geam, realizând „Călărețul fără cap”. Momentul decisiv a venit când vărul său l-a dus la Mihai Mihai, un tânăr artist repartizat la Galați, care i-a dat cheile atelierului și libertatea de a crea. Aurel Vlad îl consideră părintele său spiritual – în atelierul de la fosta tipografie „Viața Nouă” a descoperit manifestele artei moderne care i-au deschis toate posibilitățile.
A intrat la facultate la 26 de ani, având deja două expoziții personale. A studiat cu Geta Caragiu, absolvind în 1984. Lucrarea de diplomă a fost „Păpușarul”, realizată în piatră la 2,5 metri – o metaforă a destinului, cineva deasupra noastră care ne controlează. Facultatea a fost esențială pentru relația cu colegii, confirmând observația lui Leonardo da Vinci că ucenicul învață mai bine împreună cu alții, primind astfel automat corectura.
Tehnica sa actuală este unică – desenează direct pe material, croind foi de tablă pe care le modelează prin batere și suprapunere. O lucrare poate avea până la 20 de straturi în unele locuri. Procesul este organic – personajul crește „ca un făt în pântecul mamei”, iar când ajunge la forma pe care o poartă în suflet, artistul se oprește. Subliniază că nimeni nu poate face ceva autentic dacă nu are acel ceva în el. Păstrează un jurnal din 1971, inspirat de Jurnalul Annei Frank și de sora sa mai mare, poetă, care s-a stins la 22 de ani.
Mulțimile reprezintă o preocupare constantă – explică că mulțimea este mult mai expresivă decât un singur personaj. „Neliniștea unei lumi“ are 21 de personaje făcute din tablă uzată, câte secole sunt. „O lume aproape fericită“ are 333 de personaje – numărul fericirii, dar lucrarea nu vorbește chiar despre fericire, ci despre cum trăim noi. „Refugiații” a fost creată în timpul războiului din Ucraina – peste 60 de personaje văzute seara la televizor, oameni dezrădăcinați care se prăbușesc dar apoi se ridică cu dorința de a se reîntoarce acasă.
Umbrele și câinii apar frecvent. După moartea câinelui familiei, a înțeles că nu e diferență – tot suflet e, de altă natură dar suflet. Personajele cu umbră reflectă și prezența constantă a soției decedate, Elena Lot Vlad – o simte în permanență dar e ceva impalpabil. Temele biblice sunt reinterpretate personal – „David și Goliat” are o evoluție fascinantă, de la proiectul din 1987 când toți doreau libertate, până la variantele de David plângându-l pe Goliat, după ce s-a întrebat cum ar fi putut David să-l regrete.
Are numeroase lucrări monumentale – „Zidul Roșu“ la 10-12 metri lângă Câmpulung Mușcel, „Cortegiul sacrificaților” la Memorialul de la Sighetu Marmației în bronz, „David și Goliat” la Reșița la 6 metri. Pentru teatru a realizat opt cortine de 14 metri pe 6 metri din materiale diferite pentru spectacolul „Timon din Atena” regizat de Mihai Măniuțiu. Utilizează materiale cu istorie – tablă uzată culeasă de la demolări, pentru că materialul trebuie să poarte o istorie.
Soția sa, Elena Lot Vlad, a fost sculptoriță, lucrând predominant în teracotă. Lucrau separat pentru că se încurcau reciproc. După trecerea ei în eternitate, i-a organizat o expoziție memorială la Galateea și păstrează lucrările ei la etaj. Una dintre cele mai recente lucrări, „Camaraderia” (2024), este inspirată dintr-o fotografie cu tatăl său din timpul celui de-al Doilea Război Mondial – trei personaje monumentale care reprezintă omul complet: vânătorul, omul cu iubire și creatorul.
După ’90, a predat 30 de ani la Universitatea Națională de Arte, ajungând decan. A încercat să fie un om alăturat studenților, să învețe împreună. Un moment semnificativ – proaspăt absolvent, a dorit o corectură de la profesoara sa Geta Caragiu. Ea a venit dar au vorbit de viață, nimic despre artă. A avut apoi revelația că ea „i-a tăiat buricul”, i-a arătat că trebuie să meargă singur. Despre metoda ei – le spunea tuturor că sunt cei mai buni, pentru că trebuia să-i încurajeze, altfel „dormeau ca niște curci obosite”.
Prima expoziție imediat după Revoluție a fost la Galeria Orizont în martie-aprilie 1990. A urmat expoziția „Auriga” (1990) cu Mircea Roman, Octavian Pârvan și Darie Dup e reținută ca reper în istoria artei. „Pseudosanctuarul pentru TV” (1997) apoi „Aplaudacii”, 30 de personaje cu gesturi de aplaudări din congresele lui Ceaușescu. A expus la Klosterneuburg, Berlin, în muzee din Constanța, Timișoara, Alba Iulia. Are numeroase cataloage, iar lucrările se află în colecții publice și private. Atelierul este un prieten, un spațiu care se îmbogățește cu lucrul său, dar de la care și el se îmbogățește. Când termină o lucrare, se desparte greu de ea, ieșind cu spatele pentru a mai arunca o ultimă privire.
///
Materialul face parte din proiectul „10 ateliere de artiști contemporani din România”, produs de Modernism.ro. Publicație culturală finanțată cu sprijinul Ministerului Culturii
Recent Comments