Când falsul devine adevăr: criza expertizei în arta românească. Dialog Mădălina Mirea & Cosmin Nasui

Discuție profesională între istoricii de artă Mădălina Mirea și Cosmin Nasui despre meseria de evaluator de artă

Context profesional Mădălina Mirea este un expert cu experiență diversă în patrimoniul cultural: lucru la CIMEC pentru baza de date patrimonială (2001-2014), activitate ca muzeograf și curator la Palatele Brâncovenești Mogoșoaia și cofondarea Fundației Radu Bogdan dedicată cercetării lui Ion Andreescu. Se menționează un paradox în domeniu: deși există mulți „specialiști” de artă cu cunoștințe vaste – de la pasionați la negustori și anticari care par să fi „terminat școala de Luvru” – sunt surprinzător de puțini experții cu adevărat competenți tehnic, onești și neprejudiciați în evaluările lor.

Filozofia expertizei

Mirea vorbește despre principiile istoricului și criticului de artă Radu Bogdan, explicând că valoarea unui expert nu stă în vastitatea cunoștințelor sale ci în a ști cu rigoare și precizie cât știe și cât ignoră. Ea consideră că momentul în care un expert spune nu știu, dați-mi timp să cercetez reprezintă o datorie deontologică fundamentală. Contextul profesional este descris ca fiind plin de presiuni: piața care cere răspunsuri rapide, cumpărătorii amatori de chilipiruri care alimentează piața falsurilor, și urgența comercială. Totuși, subliniază că o expertiză emisă rămâne o responsabilitate pe termen lung – expertul trebuie să o gireze și peste 10 ani și peste 20 de ani.

Precauțiile în expertiză

Mirea explică principiile sale fundamentale: niciodată nu dă certificate fără să vadă lucrarea fizic, refuzând să lucreze doar pr baza fotografiilor. Materialitatea unei opere se revelă complet diferit în realitate decât în imagini. Beneficiază de arhiva lui Radu Bogdan pentru expertizele Andreescu, confrontând lucrările cu documentația existentă. Când găsește falsuri în arhivă, oamenii se supără, dar ea consideră onestitatea esențială. În cazurile când găsește lucrări autentice, ștampila ei validează lucrarea, dar autoritatea rămâne a lui Radu Bogdan, care a muncit 60 de ani la această cercetare exhaustivă.

Responsabilitatea juridică și măsurile de protecție

Mirea detaliază responsabilitatea enormă a unui expert acreditat de Ministerul Culturii: semnătura sa poate fi folosită în instanță, în procese de moștenire și succesiune. Expertul își asumă perpetuu responsabilitatea pentru tot restul vieții, inclusiv pentru eventuale malpraxis-uri. Și-a luat măsuri de precauție după ce a găsit în piață o expertiză falsificată la xerox color cu ștampila sa: folosește acum timbru sec și păstrează exemplare din fiecare expertiză emisă. Actele sunt emise cu dată certă, fără a menționa cumpărătorul sau vânzătorul, fiind destinate în general pentru certificate de export definitiv sau temporar.

Dilema exportului de opere de artă

Nasui ridică problema proprietarilor care vor să-și mute operele din țară din motive personale – mutarea în străinătate, atașament afectiv față de lucrări (care au făcut parte din peisajul domestic zilnic al acestora, nefiind doar o achiziție recentă făcută ca investiție) – dar nu pot din cauza legislației care clasează lucrările în diferite categorii. Mirea confirmă că expertul devine singurul responsabil pentru descărcarea de sarcină patrimonială, decizând dacă o lucrare poate părăsi țara. Sistemul actual îngădește dreptul la proprietate fără să ofere alternative: proprietarul nu poate pune lucrarea într-un muzeu, nu i se oferă un loc să o vadă periodic.

Problemele sistemului de clasificare CIMEC

Mirea critică clasificarea în masă din anii 2000, când muzeele au clasat inclusiv linguri de lemn și lucruri fără importanță, pentru a atinge numărul necesar de obiecte clasate. Cu cât aveai mai multe obiecte clasate, cu atât erai eligibil să treci dintr-o categorie muzeală în alta, ceea ce venea cu spor de salariu pentru angajați. Problema este că acum acest bumerang se întoarce: dacă iei ca reper ceea ce este în lista CIMEC, nu mai ai cum să lași să plece aproape nimic din țară. Mirea consideră o mare ipocrizie faptul că, după ce în anii `90 au plecat camioane întregi cu patrimoniu adevărat și de fond și clasabil în tezaur, acum se spune stop și nu mai pleacă nimic – nici măcar o litografie Pallady. Sistemul nu oferă alternative proprietarilor: nu îi poate pune într-un muzeu, nu le oferă un loc în care să poată să vină să le vadă din când în când, iar ei pur și simplu vor să știe că acel lucru rămâne al lor.

Discrepanța de evaluare muzee vs. piața de artă

Nasui observă diferențele mari între evaluările muzeelor cu valori contabile mici și prețurile din piața liberă pentru lucrări similare ale acelorași artiști. Subliniază o anomalie: muzeele sunt conștiente că dacă evaluează patrimoniul la valori mari, vor fi obligate să plătească asigurări pe măsură, dar bugetele lor nu au fonduri pentru astfel de costuri. În schimb, pe piața privată se dorește maximizarea evaluărilor pentru ca lucrările să devină cât mai importante și valoroase. Mirea explică că muzeele nu își pot permite să asigure patrimoniul la valoarea lui reală pentru că primele de asigurare ar fi prohibitive – doar când se întâmplă o tragedie și patrimoniul este distrus sau furat îți dai seama de diferența uriașă dintre suma asigurată și valoarea reală pierdută.

Managerii de muzee și responsabilitatea

Mirea explică că la Mogoșoaia avea o asigurare generală care includea pe perioada expozițiilor temporare asigurarea pentru lucrări de artă contemporană. Problema mare este că custozii cu salarii de 3000 RON primesc în gestionare valori de câteva milioane de euro – ceea ce nu este corect să li se ceară. Nasui adaugă că managerii de muzee se confruntă cu o problemă similară: la începutul mandatului primesc pe propria răspundere patrimonii care pot conține milioane de piese, dar nu realizează că au doar fișe colective aproximative, nu inventare detaliate. Dacă ar încerca o inventariere completă în cei cinci ani de mandat, ar descoperi erori: același obiect clasat de două ori, lipsuri din inventar, sau că patrimoniul real poate lipsi din diferite motive, inclusiv cu bună știință.

Evaluarea și reevaluarea patrimoniului

Mirea critică ordinul ministerial de pe 16 ianuarie care actualizează o dispoziție din 2000 despre evaluarea patrimoniului – toate muzeele trebuie să facă evaluarea și să raporteze la ordonatorul de credit. Problema este că ministerul nu dă instrucțiuni clare despre cine poate face aceste evaluări. Experții ANEVAR pot evalua frigidere și aparate de aer condiționat, dar pentru obiectele de artă au nevoie de competențe suplimentare. S-a ajuns la o situație contradictorie în care un expert evaluator pretinde că doar stabilește prețul fără să se pronunțe asupra autenticității lucrării – ceea ce face procesul inutil.

Problema formării experților

Nasui oferă context despre ANEVAR – Asociația Națională a Evaluatorilor din România și subdiviziunea AERAR condusă de Pavel Șușară. Există o taxă anuală de malpraxis din care se poate recupera o parte din prejudiciu în caz de greșeală. Mirea critică tendința muzeelor de a cere contracte rapide cu evaluări în bloc – 8000 de documente, 2000 de tablouri, 3000 de monede printr-o singură fișă colectivă. Firmele propun să primească datele și să lucreze de la birou, dar ea insistă că fiecare obiect trebuie văzut individual și asumat din punct de vedere științific, oricât ar dura procesul.

Expertiza colectivă vs. individuală

Mirea laudă munca lui Radu Bogdan dedicată lui Ion Andreescu – 60 de ani de cercetare exhaustivă pentru un artist care a trăit doar 32 de ani, permițând o analiză completă imposibilă pentru Grigorescu care are o operă cu mii de lucrări. Regretă că astăzi, fără planuri instituționale de cercetare, acest tip de muncă nu mai este posibil. Pe vremea lui George Oprescu la Institutul de Istoria Artei, cercetătorilor li se atribuiau teme specifice – Remus Niculescu pe Nicolae Grigorescu, alții pe Andreescu – devenind autorități pe domeniul respectiv. Mai târziu a trebuit să se schimbe abordarea pentru a acoperi mai mulți artiști mai rapid, către volume colective dedicate geografiilor artistice regionale.

Problemele de acreditare și competență

Mirea critică sistemul de acreditare: candidați cu punctaje teoretice suficiente din doctorat și articole, dar care la interviu nu știu să facă un punctaj pentru clasificare. Au acreditat experți pe icoane sau carte fără certitudinea că aceștia pot evalua corect o colecție reală. Consideră că ar trebui perioade de formare practică – nu poți deveni expert imediat după terminarea studiilor. Problema este că există presiune pentru mai mulți experți, dar vin candidați nepregătiți care primesc responsabilități imediat după acreditare, riscând să emită expertize problematice din prima zi.

Falsurile și prejudiciile

Mirea preferă să refuze o expertiză pentru o lucrare autentică dacă nu este complet sigură, decât să riște introducerea unui fals în circuit pe propria semnătură. Consideră că falsurile deteriorează reputația artistului: un copil care vede într-o expoziție Grigorescu o lucrare falsă o poate considera reprezentativă și să creadă că și el poate crea ceva similar. Această relativizare este extrem de dăunătoare. Insistă că organizatorul unei expoziții trebuie să își asume că toate lucrările expuse sunt autentice, exemplificând cu expoziția Ioan Pacea de la Galeria Națională unde Constantin (Dinu) Pacea, își asumă autenticitatea lucrărilor din atelier.

Expertizele familiilor de artiști

Există probleme complexe legate de drepturile de autor care rămân în familie 70 de ani după decesul artistului. Nasui exemplifică cu cazul artistului Jules Perahim. Mirea recunoaște că nu toate expertizele familiale sunt făcute cu rea-credință, dar situația rămâne problematică din punct de vedere al competenței și legitimității.

Falsurile bune și analiza științifică

Mirea explică că falsurile contemporane cu Andreescu trec testele de pigment pentru că falsificatorii au folosit aceleași materiale disponibile în epocă – pânză, grund și culori de la aceiași furnizori. Problema apare la analiza iconografică: falsificatorii care au lucrat după moartea lui Andreescu, nefiind familiarizați cu întreaga sa operă, nu știau că el nu făcea autocopii sau variante. Prin urmare, au combinat elemente din lucrări diferite, creând compoziții care par autentice din punct de vedere tehnic dar sunt greșite iconografic.

Digitizarea și viitorul expertizei

Mirea aspiră la o bază de date digitală cu arhiva Radu Bogdan pentru răspunsuri rapide în expertizarea Andreescu. Dorește să scaneze integral arhiva dar nu a avut resursele necesare – timp, bani și personal de încredere pentru materiale cu valoare istorică și documentară. Consideră că alimentarea unei baze de date AI cu informații verificate ar putea lărgi domeniul de certitudine și reduce incertitudinea. Totuși, se îngrijorează de riscul pierderii controlului asupra informațiilor în vastitatea internetului.

Concluzii

Mirea avertizează asupra pericolului diseminării necontrolate a informațiilor în era digitală. Consideră că mai sunt puțini specialiști capabili să evalueze credibilitatea surselor, iar generațiile viitoare vor avea dificultăți în a distinge adevărul de falsitate online. Manipularea informațiilor este atât de ușoară astăzi încât riscurile sunt mari și imediate. Prevede că odată cu dispariția certitudinilor și a autorităților clare – când totul devine discutabil și toate opiniile par la fel de valabile – oamenii se vor obișnui cu această stare de confuzie permanentă, iar experții tradiționali vor deveni irelevanti – o evoluție pe care specialiștii trebuie să o accepte.

///

Materialul face parte din proiectul „Expertiză și evaluare în patrimoniul cultural: 8 perspective profesionale”, produs de Asociația MAIA

Proiect cultural cofinanțat de Administrația Fondului Cultural Național

Detalii www.asociatia-maia.ro/expertiza-si-evaluare-in-patrimoniul-cultural-8-perspective-profesionale/

www.postmodernism.ro/expertiza-si-evaluare-in-patrimoniul-cultural