Muzeul Național al Literaturii Române, Ambasada Peru în România și Centrul Cultural Inca Garcilaso din Lima (Peru) vă invită în perioada 25 iulie – 31 august 2025 să vizitați expoziția de fotografie „Shipibo-Konibo: Retratos de mi sangre” a artistului David Díaz Gonzáles, în mansarda muzeului din strada Nicolae Crețulescu 8.
Expoziția va putea fi vizitată de marți până duminică, de la ora 10.00 la ora 18.00. Costul biletului de vizitare este 19 lei (bilet întreg) și 9 lei (bilet redus), iar intrarea este liberă joi, 7 august.
Despre artistul fotograf și despre expoziție
„David Díaz Gonzáles, născut în comunitatea indigenă Nueva Saposoa din Ucayali în 1992, este probabil cel mai recunoscut dintre tinerii fotografi talentați proveniți din diverse regiuni ale Republicii Peru. Puterea imaginilor sale constă în îmbinarea relevantă dintre siguranță și naturalețe, o combinație care definește modul său de a se raporta la fotografie. Familiaritatea sa cu mediul – așa-zisul peisaj personal, impregnat de moștenirea sa acestrală – și apartenența sa la o comunitate unită prin limbă – una dintre cele 48 de limbi indigene vorbite în Peru – precum și tradițiile acesteia, cimentează și susțin condiția sa de creator de imagini și dau forță fotografiilor sale. S-ar putea spune că originile sale conferă un sens nou și proaspăt operei sale, însă ceea ce domină este intenția sa artistică, care generează alte moduri de interpretare a creației sale.
Fotografia lui David Díaz este un exemplu clar al manifestării vii și timpurii a unui tânăr artist, cu o viziune apreciată dincolo de realizările tehnice – fără a subestima expertiza – și ne convinge prin imaginile sale că întregul context fizic pe care îl examinează cu privirea sa, pe care îl fotografiază cu pasiune și grijă, este al său, atât cultural, cât și estetic. Ne prezintă o lume ale cărei evenimente dorește să le împărtășească oricui dorește să o privească și să o observe. Dimensiunea sa artistică este una în care ne adâncim – avându-l pe el drept de încredere – și întrezărim un spațiu-timp al enclavelor naturale care conversează încă cu destinele umane și în care frumusețea este mai degrabă o prezență variabilă – între strălucire și dezastre – într-un orizont care poartă urme de cosmogonie și care încă hrănește o viziune fundamentală a armoniei, bunăstării și dreptății în viață.” (Jorge Villacorta, critic de artă, 2023)
_______________________________
„Când tunetul nu avea încă nume, măreția era îmbrăcată în verde, iar râurile nu deveniseră albii ale apelor, ei erau deja acolo. Vorbind limba apei. Descifrându-i codurile. Luptându-se între tăcere și sânge. Acum trei mii de ani au decis să populeze o pădure situată la 15 kilometri de Puka Allpa, sau pământul roșu (Pucallpa, în quechua) și, de la acei tineri cu pielea de cupru, care preschimbau lutul maleabil în ulcioare și vase, care transformau un buștean scobit într-o sarbacană, și oasele păsării ara albastre în proiectile de maximă necesitate, s-a moștenit totul. Printre altele, datorită faptului că au menținut o fidelitate neclintită față de viziunea lor inedită asupra lumii, față de modelele lor etnografice, față de profunzimea lumii lor spirituale. Formând mici sate pe malurile râului Ucayali și ale afluenților săi, familia filogenetică Shipibo-Konibo cuprinde în prezent o populație respectabilă de 32.000 de cetățeni răspândiți în 150 de comunități.
Unul dintre ei este David Díaz. Are 30 de ani și abia acum opt ani și-a achiziționat primul său aparat de fotografiat. „În ziua aceea, inima mea bătea de o mie de ori mai repede și nu am mai lăsat niciodată acel dispozitiv din mână, ba, chiar am și dormit îmbrățișându-mi aparatul foto”, își amintește el. Mai apoi avea să înceapă o splendidă curbă de învățare. Tocmai a câștigat Premiul Maravillarte pentru o fotografie realizată în casa sa. Aceasta prezintă un grup de femei shipibas aranjându-și bretonul și aplicându-și ruj. Aceasta este una dintre lucrările care alcătuiesc „Portrete din sângele meu”, o imersiune atentă în intimitatea comunității lor ancestrale. Țesătoare care își desăvârșesc arta cu vopsele naturale și aplicând lut pe pânza tocuyo. Mame care remodelează craniile copiilor lor folosind scânduri de lemn, în scopuri strict estetice. Copii care se bălăcesc în lagunele formate pe albia râului Ucayali. Vindecători antici care își practică înțelepciunea bazată pe plante. Și, în fundal, densitatea a tot ceea ce este verde captivă în alb-negrul unei păduri inedite. În această interacțiune (între obiectivarea subiectului și privirea interioară a observatorului) obiectivul voyeuristic al fotografiei se va îndrepta către salvarea unor noi forme de identitate. Astfel, Díaz portretizează scene din comunitatea sa nu ca pamflete ale vieții indigene, ci ca documente istorice. O tranziție remarcabilă în care subiectul tradițional, subiectivitatea modernă și farmecul naturii se găsesc într-o armonie în fața inevitabilei priviri occidentale a unui artist atent atât la contextul său istoric, cât și la identitatea sa etnică.
Interesant este că aceeași simetrie operează și în arta textilă kené: principiile deplasării, reflexia în oglindă, reflexia deplasată și rotația. Așadar, în mod cert, aceasta este originea descărcării energetice care mișcă universul lor, puternică precum forța spirituală imanentă a lui ikaro, acea energie vibrațională care călătorește de la șaman la receptorul său, armonizând corpul și mintea, un șarpe primitiv fondator, sursă a tuturor lucrurilor și spiritelor pădurii.
Convinși de evoluția holistică a lumii, shipibo cred că oamenii, plantele, animalele și celelalte elemente ale naturii împărtășesc un spirit comun numit ibo. Totul indică faptul că și aceste fotografii sunt posedate de el. Poate de aceea un aer dulce și curat emană din fețele portretizate, în timp ce aura lor aruncă o lumină strălucitoare asupra lumii. Apoi, o nouă aromă umple interstițiile Pământului. Și cântecul Shipibo devine o sămânță în vânt.” [Czar Gutiérrez, 2022]
Recent Comments