Îngerii de lângă noi
Dimineaţa era la fel de frumosă ca cea de ieri şi ca cea viitoare
Înainte de Facerea Lumii, din primele scântei de Lumină, Dumnezeu a zămislit îngerii. Îi puteai vedea roind prin Paradis, adoima unor albinuţe îmbelşugate cu polen pe aripile lor străvezii. Era linişte şi pace. Ţesătura vieţii prindea contur, iar apele începeau să se coloreze în tonurile purtătorilor de Lumină: turcoazul catifelat, verdele smarald, albastrul celest şi indigoul purtau licări de răsărit de Soare ce transfigurau apa în puritatea pântecului de fecioară. Din când în când, câte o rază gâdila pământul făcându-l să zâmbească. Primul surâs recunoscător născu viaţa. Bucuria era atât de copleşitoare încât pădurile începuseră a înverzi în toate nuanţele, iar munţii prinseseră a se înălţa pentru a săruta Cerul. Îngerii vegheau.
Undeva, la capătul lumii, mă oprisem puţin pentru a recuprinde totul. Apa era la fel de darnică, iar Soarele neschimbat. În admiraţia crepusculului, o barcă se iţi înaintea ochilor. Purta culorile începuturilor. Acelaşi verde, albastru, turcoaz şi indigo o pictau armonios. M-am îndrăgostit pe loc. Abia după aceea am observat urmele loviturilor de topor. Fusese peticită, iar căuşul ei vindecat de mâini pline de iubire. Am aflat atunci că Lumea primise în gazdă sentimente precum invidia, ura, lăcomia, lipsa de admiraţie, însă, tot atunci, am învăţat că ele se pot alchimiza prin iubire în speranţă, bucurie, admiraţie, dărnicie. Şi aşa, Lumea avea să redevină viaţă, ca la Început. Aşa am înţeles desăvârşirea. Întregul prin vindecare nu era rana produsă, ci manifestarea plenară a Creaţiei în dragoste, prin putinţa reparaţiei. Un întreg nedivizat.
Îngerii roiau ca albinuţele. Îi puteai recunoaşte uşor după felul în care bunul lor simţ semăna pretutindeni discreţia Universului. Nu cereau nimic, în schimb, dăruiau totul, iar acesta era singurul mod de recunoaştere, bunătatea lor. Acea bunătate care nu cerea dovada concret-demonstrativă a vreunei mulţumiri ulterioare.
O bunicuţă în halat de casă împărţea gogoşi copiilor de pe stradă. În buzunare avea un mănunchi de pene de porumbel. Mirosea a pudră de zahăr şi cocă dospită. Puţin mai încolo, pe baltă, un pescar cu inimă mare dăruia peştii înapoi apelor, binecuvântându-i cu un surâs, amintindu-le naturaleţea înotului fără griji şi încrederea în generozitate. În mijlocul pădurii, cerbul oglindea constelaţiile prin sine în sufletele tuturora, aşezând roua dimineţii prin răsuflarea sa pe fiecare frunză martor al renaşterii. Perseidele zâmbeau, iar Calea Lactee îşi aranja trena în mod ceremonios. Un pui de lup făcea tumbe de veselie pentru a-şi onora binefăcătorul. Fusese mângâiat pe creştet, atunci când lumea uitase de ea şi de el şi se confundase cu tristeţea întunericului. Un băieţel cu sufletul în constelaţii, oglindea Steaua Nordului, arătând direcţia îngerului navigator.
Acolo, în vuietul mării, negreala prinsese contur. Sfântul îşi aminti de edecari şi de truda neclintită a acestora de a aduce şlepurile la mal. Clipi adânc. În viziunea lui, se arăta o barcă-viaţă doborâtă şi înecată în adâncuri. Mai apoi, un soi de lumină încă neîntâlnită se arătă la linia orizontului. Era Speranţa. Mai clipi încă odată şi negreala dispăru. Dincolo de ape, un copil culegea cireşe. Avea aripi-frunze. Nervurile se contopeau cu bătăile inimii lui. Un matelot închina un pahar de rom în cinstea graţiilor sale, iar corăbiile răspundeau înfoindu-şi velele asemenea unor fuste atinse de vânt. Mestecenii îşi înălţau coloana alb-argintie născând Începutul. Era aşa cum trebuia să fie.
Dimineaţa era la fel de frumosă ca cea de ieri şi ca cea viitoare.
Alina Csatlos
Recent Comments