Despre actorie și roboți în E-Waste E-Motion: o robofabulă

Interviu cu actrița Smaranda Găbudeanu, realizat de Marina Hanganu, regizoarea spectacolului 

„E-Waste E-Motion: o robofabulă” este o instalație teatrală, un teatru mecatronic în care toate personajele sunt roboți. Acțiunea are loc într-un centru de reciclare din viitorul apropiat, unde un grup de dispozitive inteligente reflectează asupra rolului lor în viața oamenilor. Povestea abordează relația dintre oameni și dispozitivele lor inteligente, precum și importanța reciclării deșeurilor de echipamente electrice și electronice („e-waste”).

1) Roboții din spectacol execută programul unui „one-woman show”. Se poate spune că ai jucat cu urmele propriei prezențe, redate sub forma vocilor și a mișcărilor roboților. Cum ai descrie experiența de a fi singura actriță în acest spectacol? Mă interesează experiența ta subiectivă, nu atât detaliile tehnice, pe care le cunosc.

Nu știu cât se simte ca un one-woman show. Eu sper să nu se simtă. Poate tehnologia tocmai asta  permite, să construiești lumi complexe care nu se mai întorc mereu la sursă, la persoana care mediază experiența. E un proces laborios în care construiești strat cu strat, cu „urme ale prezenței”, cum zici tu, și ele filtrate prin tehnologie și în final e mai mult ca o lucrare de artă vizuală, care se dezvăluie ca lume coerentă și autonomă, ce poate te surprinde și pe tine. Și e frumos să dispari din lucrarea ta. 

2) Ce crezi că se pierde și ce se câștigă atunci când există o singură actriță în spatele tuturor personajelor?

În discuțiile dintre oameni și în jocul actorilor se produce un acordaj fin, în care eu preiau în replica mea ceva din felul în care mi-ai vorbit tu, din ritmul tău, din muzicalitatea ta. Sau replica mea poartă în ea o reacție care nu e la text, poate nici la intenția manifestă, ci la ceva sesizat inconștient în felul în care tu te comporți și îmi vorbești. Și sunt niște momente acolo de oglindire, de trecere de la unul la altul care sunt prețioase, de acolo cred că iese firescul. Eu lucrând singură, sau cu tine care îmi citeai replica partenerului de scenă, poate diferit de cum o spusesem sau urma să o spun eu iar banda finală fiind o însăilare a acestor replici înregistrate, inevitabil se pierde asta. Poate pe de altă parte faptul că sunt singura actriță a atenuat din aceste pierderi, am lucrat și cu memoria replicilor pe care le spusesem anterior și poate a funcționat faptul în sine că mă cunosc, există în mine o intuiție a cum aș fi putut spune ceva, mă pot „îngâna pe mine”. A contat de asemenea munca ta și a lui George, care e muzician și a făcut o treabă extraordinară cu banda audio.

3) Care este senzația de alteritate pe care ți-a creat-o lucrul la acest spectacol? Alteritate în sensul prezenței mai multor personaje.

Simt cu adevărat prezența mai multor personaje, perspectivele sunt foarte diferite. Dincolo de personajele roboți, există o senzație pregnantă a prezențelor umane, a utilizatorilor roboților. Aceștia nu apar în spectacol, dar sunt evocați de roboți, sunt prezenți prin absență. E acea prezență care rămâne când ți-ai organizat existența în jurul altuia și când comportamentul și personalitatea ta sunt întru totul modelate de acea relație, mi se pare o fină meditație în ricoșeu asupra amprentelor pe care le lăsăm unii în ceilalți.

4) Cum ai descrie experiența înregistrărilor audio?

Atunci când înregistrez încerc să fiu acolo pe bune cu totul, așa cum aș fi și pe scenă sau la o filmare. Faptul că ai microfonul în față și nu poți să te miști foarte mult nu e neapărat o limitare,  te poate ajuta să canalizezi energia. Dar există pericolul, tentația să delegi totul vocii, de parcă ar putea exista separat de tine și purta în sine emoțiile și intențiile pe care tu să le pui acolo, în afara ta. M-a ferit de asta, pe de o parte, experiența de păpușar, unde chiar dacă lucrezi cu ceva realmente în afara ta, cu care te conectezi prin atingere, mâna care imprimă mișcarea nu lucrează izolat, ci aceasta se generează în corp, pornește din centrul tău, din trăirea ta. Și mai ales lecțiile mai recente de method acting, în care pregătirea emoțională anulează acea parte a creierului care s-ar ocupa cu judecăți și premeditarea intonațiilor. Am lucrat mult cu intenții și tu ai știut să mă ajuți în direcția asta. Dar și când am reușit toate cele de mai sus, tot am mai căzut în niște capcane, intențiile sunt uneori prea accentuate, băgate în față. Și am mai și derapat pe alocuri și căzut în metehnele obișnuite, de a face fiecare informație importantă, noi oamenii mai spunem lucruri și en passant. But, well, cine zice că roboții fac la fel?

5) Care este prima senzație pe care ți-a creat-o ascultarea piesei audio?

Tu știi că pot fi foarte critică și fiind vocea mea în joc nu putea fi de bine la primul impact. Dar a fost ca și cum aș fi intrat într-un parc de distracții cu oglinzi de toate felurile. Am observat că le preferam pe cele care mă deformau mai tare. Mi-am auzit și câte un defect de dicție cum călătorea de la un personaj la altul, unuia îi dădea farmec, la altul îmi părea supărător. Cu timpul am ajuns să apreciez cât de bine e de fapt făcută piesa.

6) Cum ai descrie experiența înregistrării mișcărilor roboților?

Știu că la început m-am certat că nu m-am jucat mai mult pe consolă în viața asta, mai ales că aș fi avut ocazia :). Dar apoi mi-am dat seama că nu asta urma să fie cea mai mare problemă, o oarecare îndemânare am căpătat în repetiții și nu viteză de reacție se cerea în cazul nostru. A fost însă acea permanentă negociere între ce ne doream, ce puteau face roboții și ce se înregistra din ceea ce făceau. Și apoi ceea ce redau când le dădeam play tuturor. Aici ai dat tu dovadă de multă înțelepciune și inventivitate. Mie în general mi-e mult mai greu să renunț la ceva ce mi-aș dori să se întâmple și să lucrez cu ce e în realitate. 

Am înțeles cât de importante sunt perioadele de teste la roboți. Am lucrat în premieră cu programe și roboți ale căror specificități le descopeream direct la scenă, surprinzătoare de multe ori și pentru robotician și programator, darămite pentru noi. Cred că e nevoie de un antrenament, de o perioadă de cunoaștere și adaptare a păpușarului la posibilitățile tehnologiei respective. Într-un caz și mai fericit, de lucru împreună cu echipa tehnică în adaptarea roboților la cerințele artistice. Noi am lucrat sub tensiune maximă datorită comprimării celor două etape dar și pur și simplu a defecțiunilor tehnice care puneau mereu în pericol spectacolul. 

Revenind la înregistrare, dincolo de provocări tehnice, a trebuit să inventăm noi modul de lucru, fiind ceva ce până la urmă nu s-a mai făcut. E pe de o parte acea solitudine, în care lucrezi cu fiecare robot pe rând. Devii ca un jucător de șah, care premeditează trasee și, când mută o piesă, vizualizează întreaga tablă și toate celelalte mișcări. A fost de fapt un joc de strategie și din partea mea, cât mai ales a ta. Și ajungând la miezul întrebării cred, la cum creezi mișcare fără a avea un contact fizic direct cu „păpușa”, eu cred că se poate să o faci să fie organică, am reușit asta cu Ogmios, în 2032 SMART FAMILY, dar în procesul de acum am simțit foarte puține momente în care am fost „una cu robotul”, am simțit că respir prin el, că răspunde direct impulsului meu.

foto Cristina Bodnărescu

7) Cum ai descrie senzația de a privi din exterior jocul roboților, care se desfășoară fără intervenția ta directă?

E o veghere afectuoasă, e momentul în care îmi devin simpatici prin vulnerabilitățile lor, în care încetez să îi mai critic și să vreau să-i îmbunătățesc și țin cu ei, uneori cum aș ține cu niște actori care ar putea să și reușească.

8) Ai avut și un rol live în spectacol. Cum ai descrie relația ta cu roboții în timpul spectacolului?

Rolul meu este ambiguu și versatil, de la o Ema care rămâne să urmărească amuzată și înduioșată „adaptarea” lui Amis, la un player/ creator al jocului, la mașinist al teatrului sau lucrător al centrului de reciclare și un fel de agent al morții, toate trecând prin Smaranda. Nu este explicit, subliniat rolul și îmi permite să-mi dau diverse „trip-uri” și să mă las afectată de ceea ce se întâmplă în spectacol sau ceea ce vreau să construiesc, brechtian în unele momente, total imersată în altele. 

9) Și eu am avut un rol live în spectacol. Cum ai descrie relația ta cu mine în timpul spectacolului?

Armonioasă. Avem amândouă și o prezență simbolică dar și una absolut necesară la modul concret și am avut amândouă de navigat prin taskurile noastre construind din mers tipul de prezență, de energie cu care vrem să investim acțiunile. Oscilăm amândouă între rol și nerol, uneori mi se pare că sunt mai degrabă într-o prezență de performance decât una de teatru. Relația dintre noi în scenă a decurs onest din modul în care lucrăm și înțelegem asemănător anumite lucruri, o raportare comună la spectacol, nu a fost nevoie de vorbe și ne citim cu ușurință intențiile, reacționăm „într-un gând” la ceea ce apare nou sau neașteptat la fiecare reprezentație. 

10) Cum percepi raportul spectacolului cu teatrul de păpuși la nivelul procesului de lucru, al esteticii și al orchestrării experienței publicului?

Da, noi am mai vorbit despre cum spectacolul ar putea fi integrat în sfera teatrului de păpuși la masă. Dar găsesc o mare diferență la nivel de reprezentare. Nu avem de-a face cu ființe care sunt redate de păpuși, ceva viu întruchipat de un material neviu care este, cum spunem uneori poetic „însuflețit” de păpușar. Avem de-a face cu roboți care „joacă” personaje roboți. Până aici toate bune, uneori și păpușile reprezintă păpuși, sau în cazul teatrului de obiecte, de multe ori avem semnul egal între semnificant și semnificat (o veioză este chiar o veioză). Ceea ce face diferența este personificarea, procedeu care stă practic la baza teatrului de păpuși. În cazul nostru, personalitatea și emoțiile personajelor nu vin din personificare, din atribuirea unor însușiri umane unor ființe sau obiecte non-umane. Fotoliul inteligent din spectacol nu este un fotoliu „însuflețit”, ci un dispozitiv care și în realitatea evocată s-ar comporta la fel. Transferul s-a întâmplat deja în acea realitate, roboții au fost programați să simuleze emoții și să preia din personalitatea utilizatorilor umani, comportamentul personajelor din scenă redă un comportament plauzibil (în condițiile momentan ficționale ale unui scenariu de anticipație). Cred că avem de-a face cu un tip nou de teatru, care urmează să își definească principiile în următorii ani. 

La nivelul orchestrării experienței publicului, o anumită înlesnire a înțelegerii și urmăririi acțiunii am fi avut-o din respectarea regulii „de aur” a teatrului de păpuși: se mișcă doar personajul care vorbește, o dată cu replica. Tehnic nu a fost mereu posibilă această sincronizare pe de o parte datorită delay-ului care apărea în procesul de înregistrare (dificultate pe care am fi depășit-o poate la un moment dat), dar și a necesității deplasării între timp a altor personaje pentru a fi orientate potrivit pentru următoarea situație, în condițiile în care viteza de deplasare este limitată. A fost însă uneori și o alegere artistică, a modului în care ne imaginăm această interacțiune dintre roboți și a felului lor de a comunica în realitate. Spuneam mai devreme că îl vedem mai degrabă ca pe un teatru realist. 

11) Cum percepi raportul spectacolului cu teatrul radiofonic la nivelul procesului de lucru, al esteticii și al orchestrării experienței publicului?

Banda audio funcționează și autonom, spune totul sau aproape totul. Sunt informații și nuanțe care se adaugă prin vizual, dar nu e mult loc pentru liniște, pentru extratext. Asta se datorează cred faptului că a fost prima la care am lucrat și probabil am simțit să închegăm deja întregul spectacol, să avem ceva coerent și autonom în condițiile în care roboții erau încă în construcție. Mi se pare semnificativ faptul că am avut în public persoane nevăzătoare sau cu deficiențe de văz care au fost încântate de spectacol, l-au trăit ca pe o experiență completă. 

Banda a funcționat apoi ca un ghid, ceva solid pe care ne puteam baza sau cu care puteam dialoga atunci când cream mișcarea. Sunt în general total împotriva acestui procedeu în teatrul de păpuși, mi se pare esențială experiența actorului implicat live, a vocii emise în timp real. Păpușile nu sunt menite să ilustreze ce zice banda audio și nici viceversa, să avem un sunet care însoțește imagini. Dacă nu e un tot, nu ai o experiență teatrală vie. Ce m-a făcut să îmi nuanțez atitudinea în situația noastră a fost faptul că lucrăm cu roboți și atunci toată această discuție asupra viului se nuanțează și ea. Se presupune că vocile provin de la roboți și atunci te apropii mai mult de această realitate în momentul în care sunt emise de un dispozitiv electronic, mai ales că în prealabil au fost prelucrate cu AI-ul. E interesant de asemenea faptul că procedeul de înregistrare a mișcărilor a fost foarte asemănător cu al vocilor, însăși interfața cu care lucram în programarea roboților era asemănătoare cu un program de montaj sunet. 

12) Cum percepi raportul spectacolului cu arta cinematografică (ex., film de animație) la nivelul procesului de lucru, al esteticii și al orchestrării experienței publicului?

La nivelul procesului se apropie de lucrul la un film de ficțiune în condițiile în care repetițiile sunt menite să stabilească ceea ce se va înregistra și apoi înregistrezi și alegi dublele potrivite, faci un fel de montaj. Iar acel proces de înregistrare separată a roboților despre care am mai vorbit – care ne diferențiază de orice altă formă de lucru în teatru – se aseamănă un pic cu procedeul de filmare a dialogurilor și cu montajul plan contraplan. 

Senzația de film de animație pe care o are privitorul vine din felul în care e conceput spectacolul la nivel scenografic, din estetica personajelor și din importanța luminii în conturarea diferitelor scene și a atmosferei. Fiecare scenă aduce și o schimbare la nivel vizual. Datorită felului în care e conceput decorul și a luminilor difuze colorate, nu numai atmosfera se schimbă, dar și personajele capătă parcă o altă nuanță. Această dramaturgie la nivel vizual o văd proprie benzilor desenate și a filmelor de animație. Senzația mai e susținută și de mobilitatea redusă a personajelor, proprie anumitor filme de gen. De senzația de stop-cadru pe care o ai uneori. În formatul propus de tine inițial, unde publicul era așezat la masă, mult mai aproape, ar fi avut și posibilitatea de a decupa câmpul vizual și a-și concentra atenția pe anumite zone. Cred de altfel că aici mai avem de lucru, la dirijarea atenției spectatorului, unde nu dispunem de mijloacele cinematografiei.

13) În afară de dificultățile tehnice, care a fost cea mai provocatoare parte a acestui proiect din perspectiva ta?

Cea mai provocatoare parte a fost să îmi văd corpul și percepția asupra mea însăși modificate în acest proces. Când stai zece-douășpe ore pe zi cu consola de jocuri în mână, simți că se produce un fel de decorporalizare. Te deconectezi de tine, parcă te muți integral în afară și în zona capului, poate mai mult în vizual. Și apare un soi de încremenire, de autopercepție în bloc. Am observat și cred că ați observat cu toții, cum mi s-a schimbat și comportamentul, am devenit irascibilă, îmi pierdeam foarte ușor răbdarea și nu suportam stimuli suplimentari. Deci aș zice că  tehnologia m-a transformat într-un adolescent irascibil, noroc că adolescența trece repede. 🙂

E-WASTE E-MOTION: O ROBOFABULĂ

Concept, text, regie: Marina Hanganu.

Actriță – mișcare și voci roboți: Smaranda Găbudeanu.

Design tehnic și construcție roboți: Marius Dumitrescu.

Programare roboți și lumini: Antonie Amir Suciu.

Scenografie și design artistic roboți: Maria Mandea (super:serios).

New media design, video și instalație interactivă: Cristina Bodnărescu (Ethics of Joy).

Sound design, muzică și voci IA: George Urse (Ethics of Joy).

Tehnician și asistent scenografie: Adrian Dragoman.

Spectacolul poate fi vizionat integral pe YouTube:

Trailer:

Spectacolul face parte din proiectul „E-Waste E-Motion”, co-finanțat de AFCN.