O vizită în atelierul cuplului de artiști, Florentina Voichi și Mircea Roman
Discuția prezintă explorarea spațiului de creație al celor doi artiști români, ghidată de istoricul de artă Cosmin Nasui.
Ulterior, vizita continuă și la galeria IOMO unde se află expoziția curentă a lui Mircea Roman, cu participarea curatorului Horațiu Lipot.
Cei doi artiști lucrează în același complex de ateliere din București, dar în spații separate – Florentina Voichi având atelierul la etaj, iar Mircea Roman la parter, cu o magazie impresionantă pentru depozitarea lucrărilor sale.
Conversația evidențiază cum cei doi se influențează reciproc artistic, având „două destine artistice” care se completează – unul pe latura sculpturală, celălalt pe cea picturală. Relația lor creativă s-a concretizat în numeroase expoziții comune la Constanța, (unde au și donat lucrări), Ploiești (cea mai mare expoziție ocupând tot muzeul), Alba Iulia, Muzeul de Artă din Iași, galeria Dana și alte spații. În 2020 au publicat un catalog comun care ilustrează acest tandem artistic, incluzând patru expoziții plus catalogul în sine. Lucrările lor dialoghează – fereastra gotică a lui Mircea Roman își găsește ecou în picturile Florentinei, iar ea devine muză și subiect pentru sculpturile sale monumentale.
Florentina Voichi povestește amplu despre formarea sa artistică începută la Craiova, unde, deși făcea liceul teoretic, a descoperit pasiunea pentru artă la cercul de desen al profesorului Dumitru Budică, fost student al maestrului Corneliu Baba. Acesta nu preda doar tehnică, ci deschidea orizonturi culturale – punea muzică clasică pe discuri, proiecta diapozitive cu picturile Renașterii și le explica elevilor cum să urmărească compoziția, cum circulă culorile în tablou. Pentru Florentina, care studiase pian de la patru ani, această abordare holistică a fost revelatoare. La aceasta s-a adăugat și frecventarea Muzeului de Artă din Craiova, unde colecția și lucrările lui Ion Țuculescu au fascinat-o de mică. După ce a căzut inițial la pictură monumentală, s-a pregătit pentru ceramică unde erau mai multe locuri, ajungând să studieze metalul la București. Profesoara Lucia Ioan din primul an i-a dat teme creative precum seria inspirată de Leonardo da Vinci, făcând desene mari pe pereți și anamorfoze. Experiența bucureșteană a venit ca o completare naturală a formării sale craiovene, iar mai târziu, în 2002, a predat istoria artei la facultatea de cinematografie Media Pro pentru viitorii operatori și regizori. Fără proiector disponibil, mergea cu albume mari de artă să le explice studenților compoziția picturală. Această experiență pedagogică a dus la scrierea cărții „Cartea pictorei” (Editura Vinea, 2007), o carte complexă care îmbină eseuri, literatură și poezie, toate legate de artă, incluzând un studiu detectivistic asupra tabloului „Meninele” lui Velázquez.
Mircea Roman își începe relatarea biografică din Băiuț, locul nașterii, continuând cu Târgu Lăpuș unde profesoara Natalia Grigore Sigartheu i-a descoperit talentul când i-a dus acasă primele picturi. Aceasta i-a oferit un catalog Van Gogh și resturi de culori, moment care l-a marcat profund. La liceul din Baia Mare, deși voia să facă pictură, a fost îndrumat spre sculptură de tânărul profesor Carol Kadar care îi spunea mereu „hai la sculptură”. Profesorul de pictură Dragoș era foarte bun dar rezervat, niciodată nu încuraja direct. După ce a căzut de două ori la admiterea la Institutul de Artă „Ion Andreescu” din Cluj, a intrat în cele din urmă când erau șapte locuri libere după armată. A studiat cu profesori importanți precum Artur Vetro, Eugen Gocan, Egon Lovith și Jeno Korondi, ultimul devenindu-i mentor principal – venea seara să vadă ce lucrează studenții, dădea teme suplimentare și l-a susținut la diplomă când alții aveau rezerve față de tema aleasă. În 1992, Mircea Roman câștigă marele premiu la Osaka, moment de cotitură în cariera sa internațională și de premiul „Atelier 35” pentru artiști tineri. Experiența londoneză reprezintă un capitol important – celebra sa lucrare „Omul barcă” a fost expusă doi ani pe un ponton al Tamisei, prelungită la cererea publicului după primul an. Lucrarea a generat controverse în presa britanică, apărând în Telegraph și BBC, iar când a fost îndepărtată, o scriitoare a compus o piesă de teatru care începea cu întrebarea „unde e lucrarea?”. În această perioadă l-a cunoscut și pe Paul Neagu, sculptor român stabilit în Anglia, cu care a avut discuții despre artă și noile generații de artiști.
Tehnica lui Mircea Roman de lucru „din bucăți” reprezintă o inovație personală în sculptura contemporană românească, influențată parțial de experiența sa cu machetele din perioada de după facultate. Lucrează predominant în lemn – stejar, parchet de stejar, plop, iar la Londra a descoperit jelutong-ul, un lemn gălbui și ușor folosit de englezi pentru sertare. Folosește și mahon, nuc, uneori reciclează mobilier vechi precum mesele și băncile de pe terasa Combinatului. Tehnica sa distinctivă implică îmbinarea fragmentelor cu adeziv colorat roșu – culoare pe care o consideră foarte vizibilă și expresivă, nu ca semnal de pericol ci ca element care face bucățile să nu se ascundă. Inițial folosea miniu de plumb de la Baia Mare, apoi a experimentat cu diferite nuanțe de roșu, negru de la carton asfaltat, foițe de cupru, pânză. Recent a dezvoltat o nouă tehnică cu striații care aduce lucrările mai aproape de aspectul organic, natural al lemnului, păstrând însă construcția modulară care permite lucrărilor să reziste mai bine în timp – nu crapă, se contractă mai bine decât dacă ar fi dintr-o singură bucată.
Florentina Voichi descoperă după expoziția de la Bacău din 2014 că îi place să lucreze pe suprafețe mari. Muzeul avea niște ferestre înalte care impuneau tablouri de dimensiuni considerabile, și atunci a realizat că se poate „desfășura” mai bine pe pânze de doi metri. Stilul său se caracterizează prin multă pastă, organicitate pronunțată și o paletă dominată de brunuri, tonuri de pământ și siena – ceea ce ea numește poetic „pământul luminii”. Procesul său creativ începe obligatoriu cu schițe multiple – mai întâi în creion, apoi în culoare – pe care le numește cu umor „moloz”, deși reprezintă etape esențiale ale creației. Influența studiilor de arte decorative se vede în atenția pentru volum în pictură, pentru nuanțare complexă și pentru relația dintre transparențe și zone cu pastă groasă. Seriile sale importante includ „Mamă și fiu” (10 lucrări monumentale), „Legături de sânge” prezentată la Craiova cu curatoriul lui Călin Stegerean, seria cu mâini care lucrează din 2017, și recent lucrări inspirate de incidentul tăierii abuzive a plopilor din curtea atelierului de către patronul stadionului vecin – imagine în care pictorița apare „mergând pe sârmă”, metaforă puternică a condiției fragile dar perseverente a artistului contemporan.
Opera lui Mircea Roman explorează cu consecvență teme majore care îmbină referințele biblice cu comentariul social contemporan. Seria „Trup și suflet” include trei variante majore, prima fiind cea cu care a luat premiul la Osaka. Temele biblice sunt prezente în „Lupta lui Iacob cu îngerul” (2021-2024), inspirată și de lucrarea lu Jacob Epstein de la Londra, „Adam și Eva”, „Cain și Abel” (denumire dată de Florentina unei lucrări inițial gândite diferit), „Pietà” în variante multiple și „Scara lui Iacob”. Seria recentă „Trofee” reprezintă trunchiuri de copaci tratate cu finisaje fine, aproape de mobilier – un comentariu acid împotriva defrișărilor masive. Celebra „Omul barcă” de pe Tamisa reprezenta personajul în relație cu mareea care venea și se retrăgea, transformând sculptura într-o instalație naturală. Alte lucrări importante includ „Piramida căzută în nas”, „Piramida umblătoare”, seria cu draperii începută la Londra dintr-o comandă de balustradă transformată creativ, „Coaja de om” (cea mai mare versiune fiind la Timișoara), și relieful cu care a participat la expoziția comemorativă de la Kobe despre cutremur – personaje prinse la zid ca „prizonieri ai propriilor construcții”. Recent a creat „Tatuaj”, ultima lucrare inclusă în expoziția curentă.
Expoziția de la galeria IOMO, intitulată „Lupta schimbă gustul cărnii”, preia titlul dintr-un vers al lui Ștefan Ivaș („pentru că doar tăiatul e o treabă de adult, însă mila schimbă gustul cărnii”), publicat în 2015 la Editura Max Blecher. Curatoriul lui, Horațiu Lipot, reunește lucrări din ultimii ani, inclusiv monumentala sculptură-portret a Florentinei Voichi – cea mai mare lucrare de acest tip realizată de Mircea Roman, mai mare chiar decât „Omul barcă”. Artistul a lucrat-o la dimensiuni mari pentru a putea folosi „bețele” caracteristice tehnicii sale, creând o prezență care transcende portretul clasic spre o zonă de sculptură arhaică, feniciană sau bizantină, fiind în același timp figurativă și abstractă. Lucrarea reprezintă culminarea simbolică a colaborării dintre cei doi artiști – Florentina apare ca muză dar și ca prezență neîndurătoare în sensul pozitiv, exprimând fermitatea de a păstra valorile și traseul artistic. Expoziția combină seria trofeelor cu lucrările biblice recente și cu bronzuri mai vechi, creând un dialog complex între perioade și teme.
Discuția abordează și provocările practice cu care se confruntă artiștii cu operă vastă. Magazia lui Mircea Roman, documentată în două albume, reprezintă nu doar un spațiu de depozitare ci un adevărat muzeu personal unde lucrările intră în dialog unele cu altele, stratificate ca într-o arheologie a creației. Cei doi caută soluții pentru posteritatea operei lor – au existat planuri pentru un spațiu dedicat, abandonate din cauza costurilor prohibitive și a problemelor de administrare pe termen lung. Problema conservării, întreținerii și expunerii unui volum atât de mare de lucrări rămâne o preocupare constantă, cei doi artiști căutând activ soluții instituționale sau private pentru păstrarea patrimoniului artistic pe care l-au creat de-a lungul a peste patru decenii de activitate.
Conversația prezintă astfel portretul complex a doi artiști români maturi, cu cariere consistente construite cu perseverență în ciuda dificultăților sistemului artistic românesc. Tandemul lor artistic demonstrează cum două viziuni creative distincte pot coexista productiv, influențându-se reciproc fără a-și pierde individualitatea. Modelul lor de viață și creație artistică – cu ateliere suprapuse, expoziții comune, dialog constant despre artă – reprezintă un exemplu pentru generațiile mai tinere despre ce înseamnă dedicarea totală față de artă, constanța în creație și capacitatea de a evolua continuu păstrând în același timp o voce artistică distinctă și recognoscibilă.
10 video documentare în formatul unor dialoguri și tururi ghidate chiar de artiști prin universul spațiilor proprii de creație
Interviurile video, de lungă durată, sunt structurate ca dialoguri deschise care permit explorarea în profunzime a filozofiei artistice personale, a influențelor formative, a evoluției stilistice și a perspectivelor asupra scenei artistice contemporane românești și internaționale.
Publicaţie culturală finanţată cu sprijinul Ministerului Culturii
Recent Comments