„Lupta schimbă gustul cărnii”
Mircea Roman
Curator: Horațiu Lipot
11.09–11.10.2025
Vernisaj / Opening: 11.09.2025, 18:00-22:00
IOMO Gallery, Băculești 29, București
Combinatul Fondului Plastic
„Când am tăiat placajul cu ferăstrăul meu marca Skilsaw, am putut auzi, sub zgomotul asurzitor, un «nu» clar și revigorant răsunând între cei patru pereți: nu transcendenței și valorilor spirituale, eroismului, deciziilor chinuitoare, narațiunii istorice, artefactelor valoroase, structurilor inteligente, experiențelor vizuale interesante.” (Robert Morris, 1989)
Sculptura în lemn, despre care putem argumenta că reprezintă metabolismul sculpturii românești după perioada postbelică, se configurează, în linii mari, prin două modalități de abordare: arhaica cioplire și modernistul asamblaj. În relația cu obiectul sculptural, Mircea Roman utilizează lemnul într-o manieră ce se situează mai aproape de asamblaj decât de tradiționala cioplire. Artistul fragmentează volume provenite din bucăți masive de lemn – în general lemn de esețnă moale: plop, tei, salcie – , pe care le scobește și le modelează, pentru ca ulterior să le reasambleze prin prinderi mecanice vizibile – cuie, scoabe, capse, clei –, adesea în zona încheieturilor. Roman denumește această metodă „tehnica aceasta cu bucăți”. Volumele nu derivă dintr-un bloc compact, ci se constituie prin juxtapunerea și articularea unor segmente distincte.
Această tehnică, per via della porre, cum a postulat Michelangelo, alături de echivalentul ei în pictură, colajul, sunt cele care au eliberat obiectul artistic de dominația simbolică, la începuturile modernismului. Să ne amintim, în acest sens, de savuroasa afirmație a lui Maiakovski referitoare la Turnul lui Vladimir Tatlin, ca „primul monument fără barbă” din istorie.
Această raportare la obiectul sculptural, caracteristică lui Roman, a fost teoretizată prin conceptul de factură (factura/faktura). Conceptul marchează o mutație semnificativă în evaluarea competenței artizanale și a abilităților creative în realizarea picturii și a sculpturii. Factura desemnează gradul în care obiectul artistic își relevă statutul material și condiția de a fi fost fabricat, dezvăluind în mod autoreflexiv principiile proprii de producție.
Paradoxal însă, dincolo de abordarea procesuală, lemnul, material cotidian arhaic, induce o aură arhetipală. Tocmai această tensiune, între proces și reprezentare, transgresează și marchează întreaga operă a sculptorului. Pentru a nu risipi ceea ce are forța de a extrage prin contrast, ceea ce este esențial, noua sa expoziție personală își propune să articuleze acest dualism prin corpusul de lucrări recente: pe de o parte, prin lucrările cu încărcătură iconică, de mari dimensiuni: „Lupta lui Iacob cu îngerul” sau „Tatuaj (Portret F.V.)”; iar pe de altă parte, prin piese mai recente în cercetarea sa asupra morfologiei materialelor, care, deși la prima vedere par lipsite de trăsături figurative, poartă totuși aura latentă a unui personaj. Acestea se încadrează în motivul „trofeului”: „Trofeu Găunos”, „Trofee” și „Trofeele orizontale”, căzute.
Trofeele sunt, la rândul lor, corpuri tubulare, trunchiuri de copaci doborâți, care trimit la situația alarmantă și accelerată a defrișărilor. Amplasamentul lor, fie culcate pe pardoseală, fie suspendate pe perete ca trofee ale noii industrializări, accentuează această dimensiune critică. Ele se constituie în personificări ale unor trunchiuri retezate, care par să se încovoaie după lovitură. Această chircire devine și un semn compozițional, recognoscibil în multe dintre lucrările lui Roman ce au ca temă corpul uman.
Acest destin tragic este sugerat și prin tratamentul suprafeței unde placajul din lemn de esență diferită față de cel pe care-l acoperă, este șlefuit până la finisajul neted și impersonal al unei piese de mobilier, trimițând la casnicul și ubicuul parchet laminat. Versurile lui Ștefan Ivas, de la care a fost inspirat titlul acestei prezentări, completează perfect această direcție, evocând această stare a antropocenului: „doar tăiatul e-o treabă de adult / pentru că mila schimbă gustul cărnii.”
Nu însă la fel sunt tratate suprafețele care reprezintă carnația în grupurile statuare sau portrete: acestea sunt acoperite de șipci mult mai înguste și scurte, cu pulpă de la culoarea groasă care le acoperă, prinse în capse. Ce?!, Roman face acum muncă sisifică la bătrânețe?, s-a mirat un alt sculptor din arealul Combinatului, în timpul panotajului. Dincolo de aceste elemente, suprafața este tratată unoeri cu zone de rumeguș fixat într-o cromatică restrânsă, dominată de tonuri pământii ca ocru, brun, sienna, roșu vermilion și negru. Totodată, șipcile de lemn plasate vertical accentuează monumentalitatea, trăsătura fundamentală a sculpturii de a fi un volum generos, care acaparează și simbolizează spațiul-sit.
Personajele reprezentate par pneumatice, lipsite de structură osoasă. Ele se constituie ca membrane exterioare ale volumului sculptural, deconectate de noțiunea de miez rigid, proiectând senzația unei presiuni fluide din interiorul containerului volumetric. Astfel, Mircea Roman nu doar continuă o tradiție portretistică locală solid constituită, ci își afirmă și propriile căutări, rod al unei îndelungate reflecții și elaborări morfologice. – Horațiu Lipot
Mircea Roman (n.1958, Băiuț, Maramureș) este una dintre vocile distincte ale sculpturii românești contemporane. Absolvent al Institutului de Arte Plastice „Ion Andreescu” din Cluj-Napoca (1984), Roman s-a impus în anii ’90 pe scena artistică internațională, câștigând Marele Premiu la Trienala de Sculptură de la Osaka (1992). A expus la Bienala de la Veneția în 1995 și a beneficiat de o rezidență la Delfina Studio din Londra. Compozițiile sale, recognoscibile prin expresivitatea figurativă și forța volumelor, păstrează o tensiune constantă între fragilitate și monumental. Lucrările sale fac parte din colecții publice importante, precum Muzeul Național de Artă Contemporană din București sau Centrul de Artă și Cultură Contemporană din Osaka. Trăiește și lucrează în București.
Partener de ospitalitate: Domeniile Caraman
Recent Comments