„Podul lui Ion Grigorescu II” – Galeriile Karo
Vernisaj: joi 4 aprilie 2024, ora 17
„Oare oamenii intrând în podul lui Grigorescu nu vor vrea să coboare și în casă? Podul la ce o fi fost folosit mai la început? pentru că acum e o lume respinsă, nu de tot, dar inactuală, sau loc în care găzduim sincer străinii și chiar rudele, nu le putem oferi o cameră lângă noi. Dar pentru mine a ajuns să îmi trimit acolo sus figurile de ieri, obiecte depășite. Cum locul e deja plin, invitații (străini) sunt trimiși în alte părți sau aruncați în stradă. Asta îmi dă ideea că acest viitor „Pod” e tot un fel de legendă a familiei, de readunare de lucruri care vrei, nu vrei, rămân atașate de „curriculum” adică de mers.” (Ion Grigorescu)
La invitația lui Ion Grigorescu, în ianuarie 2021 am cercetat încă o dată podul casei sale pǎrinteṣti din strada Vasile Alecsandri numǎrul 20, cu acest prilej am avut oportunitatea sǎ intru în posesia unui număr ȋnsemnat de obiecte de care nu mai avea trebuință și pe care mi le-a oferit ca material de studiu: artefacte, lucrări de artă, instrumente, unelte, accesorii, cărți, reviste, fotografii, tipare și multe altele. Toate au fost inventariate și catalogate în amănunt; ele fac obiectul acestei expoziții care este dedicată persoanelor și urmelor lăsate de acestea în spațiul amintit. Astfel se completeazǎ o trilogie în care primele două au fost expozițiile „Podul lui Ion Grigorescu” și „Cabinet de curiozități-Ion Grigorescu” (Galeriile Karo, 2016, 2018). Exponatele acoperǎ o perioadǎ extinsǎ de timp de aproape un secol, cea mai veche fiind colecția de reviste „Democrația” care a aparținut lui Octav Guṣerescu, bunicul dinspre mamǎ al artistului, cele mai noi fiind publicații recente legate de artǎ. Aṣ evidenția din aceastǎ masǎ eterogenǎ cȃteva obiecte care mi-au atras atenția ȋn mod deosebit: ṣevaletul lui Octav Grigorescu, portavocea folositǎ la filmarea „Un dialog post-mortem cu președintele Ceaușescu”(2007), manechinul primit de la Sorin Dumitrescu pentru expoziția retrospectivă, „Arta, politica, religia în față cu crima” de la sala Catacomba (1992), casetofonul de la începutul anilor 70 la care Ion Grigorescu asculta/ȋnregistra casete cu amintiri ale pǎrinților, colegi cu care stǎtea la masă, muzică, europa liberă, performanțe (rare) în care îṣi cerceteazǎ glasul, etc., proiectorul Rusi („am făcut filme de prin 1974 până prin 1982, apoi am plecat în țară să muncesc și l-am cam uitat. În anii 90 când l-am refolosit începuse să ruginească, să refuze să se miște și tranzistorii se topeau. Am mai apucat să-mi proiectez filmele pentru a le copia cu camere video”- Ion Grigorescu), șablon traforat pentru față de zahăr a colivei, (anii 80?), pe spate lipit un afiṣ (de la pionieri?), acuarelă care a servit drept „carton” pentru lucrarea „Ce e pictura?”, truse de guașe, cutii de cărbune de tei primite gratis la facultate (1963-69), pasteluri și acuarele folosite de Octav Grigorescu, placa de zinc a afiṣului expoziției ultime a „Artiṣtilor care folosesc fotografia”, de la Casa de culturǎ germanǎ Friederich Schiller, Bucuresti, 1982. („Afiṣul a fost tras pe hȃrtie de ziar, arǎta tare nenorocit, e o epocǎ eroicǎ, ȋn care se introduce permisia de expunere ȋn sǎlile UAP doar pentru membrii de partid.” – Ion Grigorescu), aparat Smena, folosit de fratele sǎu Mihai („tot ce am folosit eu pentru Reportaj din Gorj (1972) + multe altele, al caror negativ nu le mai gasim, a fost realizat de el cand era agronom la Arcani, aproape de manastirea Tismana.” – Ion Grigorescu).
O foarte poetica evocare a Podului a fost fǎcutǎ de Matei Lǎzǎrescu in anul 2016 cu prilejul primei expoziții pe aceasta temǎ de la Galeriile Karo. Deṣi au trecut aproape opt ani de atunci aceasta rǎmȃne la fel de actualǎ:
„Un pod, așa cum erau și sunt poate multe ȋncǎ ȋn București – un loc de liniște, praf și nenumǎrate lucruri, adunate de douǎ sau trei generații. Un pod, cu poteci ȋnguste și ȋntortocheate printre grǎmezi de obiecte, cu țevi – tiranți de dupǎ cutremur – ce trec perfid la ȋnǎlțimea gleznei, și sȃrme de rufe, mai blȃnde, la cea a bǎrbiei. Un bec unic și slab trimite, acolo unde ajunge, ȋntreruptǎ de hornuri și stȃlpi, o vagǎ lumina gǎlbuie. Pentru locuitorii casei totul e firesc, pentru cel ce pǎtrunde aici pentru prima oarǎ, un labirint ciudat, o lume strǎina lui, și totuși… Ion Grigorescu te conduce fǎrǎ grabǎ, dar fǎrǎ preget, printr-un loc ce cuprinde un trecut multiplu, care gǎzduiește o parte din lucrǎrile sale, ca și cele ale unor rude și ale unor prieteni apropiați; ȋn care lucruri ȋncredințate lui trǎiesc, se mișcǎ ȋncepȃnd de demult și pȃnǎ ieri, sau azi. O rezervǎ de imagini, de gesturi, de obiecte care au un preț adevǎrat numai pentru cei ce le cunosc, sau ȋnvațǎ sǎ le cunoascǎ. De sub pulberea ce le acoperǎ mǎruntǎ dar neȋntrerupt, adusǎ de vȃnt printre țiglele acoperișului, se ridicǎ ȋncet, ca niște ȋnchipuiri de lumina, pentru o clipǎ, un frate, soția, el ȋnsuși, doi prieteni din tinerețe, lucrǎri și lucruri aproape uitate, sau recunoscute doar de cǎldura amintirii. Podul din strada Vasile Alecsandri ȋl aratǎ pe cel ce vi-l descoperǎ așa cum ȋnsuși e: fǎrǎ strǎlucire aparentǎ, dar ȋnsuflețit de lumina lǎuntricǎ; retras, totuși ȋn stare de eforturi și dǎruire deplinǎ; ȋngropat sub mulțimea treburilor, gȃndurilor și lecturilor, adesea neașteptate, ȋnsǎ știind sǎ le orȃnduiascǎ pe toate ca puțini alții ȋn fapte și gȃnduri originale, de o adȃncime surprinzǎtoare, iar alteori de o naivitate apropiatǎ de candoarea tinereții. Iatǎ un loc, iatǎ un om, ȋn care cee ace vedem și auzim ascunde o atȃt de rarǎ bogǎție de gȃnduri și de fapte, ȋncȃt cu bucurie ne simțim chemați sǎ ȋncercǎm sǎ le ȋnțelegem.” (Matei Lǎzǎrescu, 2016)
Recent Comments