Alfa și omega izbirilor
Pe marginea expoziției Torsul singularității a lui Tibor iski Kocsis
Délia Vékony
Lui Tibor iski Kocsis îi plac titlurile pe care sunt sigur că undeva și cumva le înțelege cineva dar despre care habar n-avem ce pot însemna cînd le auzim prima oară. „Torsul singularității” – oare ce poate însemna sintagma asta? Primul cuvînt are o semnificație precisă în istoria artei, pe cea de-a doua l-am auzit cu toții în context științific sau tehnologic, dar oare ce pot ele însemna împreună?
Tibor iski Kocsis este marele maitru al izbirilor. El nu izbește numai principiile artei vechi cu cele ale artei contemporane dar și aspectul omenesc și artistic cu cel științific și tehnologic. În expoziția de față asta se poate vedea în poziționarea torsului. O temă artistică mai clasică cu greu mai putem găsi, asta e tema cea mai frumoasă și în același timp cea mai stereotipă a artei clasice. Însă desenul făcut despre tors care trimite la studiile clasice și repetate pînă la refuz de artist nu se izbește de spiritualitatea rebelă a artei contemporane care deconstruiește formele ci de noțiunea „singularității”. Un termen complicat și cu sensuri multiple: poate însemna iregularitate, specificitate, dar poate trimite la „acel punct al dezvoltării civilizației în care dezvoltarea tehnologică devine atît de rapidă încît oamenii contemporani nu pot s-o înțeleagă nici s-o ghicească” sau poate fi „apariția unu infinit în modelul astrofizic, sau o curbă în continuul spațial-temporal”.
Deci Tibor iski Kocsis îmbină valorile foarte vechi și mult prea umane cu o temă poate la fel de atemporală, mai precis care e la sfîrșitul tuturor timpurilor și care e absolut curentă, adică cu tema infinitului, a imaterialității materiei, a părăsirii materiei de către materie însăși pînă la punctul în care tot ceea ce crezusem că există dispare sau devine de neînțeles.
Motivul marmurei vine în sprijinul afirmației noastre. Marmura este unul dintre materialele cele mai nobile și mai des folosite ale artei. Dar iski Kocsis nicidecum nu o folosește în mod tradițional, ci o fotografiază iar imaginea rezultată o prezintă ca pe o fotografie abstractă, ca pe o unealtă a contemplației (nu materialul însuși ci fotografia lui). Suprafețele pe care le vedem pe fotografii sunt rezultatele sedimentării de-a lungul a milioane de ani, prin urmare păstrează în ele strămoșii noștri din istoria terrei iar dacă le privim ca pe niște imagini ele pot inspira nenumărate asociații. Deci materialul preferat de sculptorii Greciei antice e mult mai mult decît doar o simplă unealtă artistică, el transcende această funcție și apare ca o evidență uriașă și sublimă care cauzează dispariția sensului materiei și a exterinării propriei singularități.
Izbirea aceasta este mărită de faptul că artistul pune unele peste altele fotografii, opere grafice, picturile și desenele făcute cu argint sau cu scalpelul cu o naturalețe desăvîrșită, de parcă stilul acesta n-ar fi fost de neimaginat acum 20-30 de ani. În cavalcada asta a modurilor de expresie este pe de o parte o neliniște care – așa cum spune Tibor – încearcă să găsească „punctele de referință ale omului creator zbuciumat”. Pe de altă parte multitudinea asta este de fapt recunoașterea unei complexități crescînde care oglindește transformarea lumii în ceva mult mai complex și diferențiat. Fotografia făcută despre cer, pictura care prezintă norii, fotografia despre marmură, desenul cu scalpel despre munte, desenul în cărbune despre lună arată toate spre același punct și anume în mijlocul găurii negre și ele pun problema fenomenelor de moment și în același timp foarte vechi, ne întreabă în ce sunt înrădăcinate formele pe care le percepem aici și acum? Acest punct este alfa și omega lumii pe care o experimentăm acum.
Recent Comments