may amnesia scratch our membrane | group show
08.05.2021 – 30.05.2021
Răzvan Botiș, Adrian Budrițan, Simion Cernica, Tudor Ciurescu, Giulia Crețulescu, Camilia Filipov, Remus Grecu, Bogdan Matei, Răzvan Năstase, Abel Rad, Nicolae Romanițan, Eugen Roșca, Ioana Stanca, Sabina Suru, Bogdan Tomșa
Directed by: Horațiu Lipot
Galeria IOMO este încântată să vă invite la deschiderea expoziției –may amnesia scratch our membrane – care marchează inaugurarea noului său spațiu expozițional.
O miriadă de discursuri diferite și chiar contradictorii sunt produse constant și coexistă în lumea artei. Ca indivizi, poate părea că nu mai avem nevoie de celălalt pentru a ne devoala sensul existenței, așa cum se întâmpla în copilărie; însă, ca să fim conștienți de narațiunile pe care le construim, devine esențial să credem că sunt cunoscute de celălalt. Altfel spus, să simțim că existența noastră are un fel de continuitate în minți adiacente. În acest sens, apare mai degrabă o nevoie de recontextualizare a narațiunii istorice decât de deconstruire a ei. Deconstrucția gravitează spre uitare, pe când recontextualizarea spre ținerea de minte. may amnesia scratch our membrane este mai degrabă o exclamație simulată și ironică, asumând uitarea ca o categorie nouă a obiectivității. O încercare de recucerire a tuturor teritoriilor care reprezintă astăzi obișnuitul, înspre recuperarea nefamiliarului lor inițial.
Cum să provoci amnezie când nu ți-e proprie amnezia?
La nivel formativ, expoziția reprezintă o oportunitate de a deschide un teren discursiv participativ din care să transpară practici și ipostaze —uneori conflictuale, alteori congruente și aglutinate, despre ce reprezintă astăzi artefactul artistic, despre cum este acesta încetul-cu-încetul înlăturat și înlocuit de genealogii transumaniste sau de metanarațiuni ale istoriei artei, văzute ca noi medii în sine. Ne deplasăm pe un ambitus abraziv, de la mitologiile individuale la cele subscrise comunitarului, în efortul paradoxal de a furniza simultan soluții imaginative și de a dezvălui status quo-ul actual, avansând ipoteza că ultima graniță de cucerit este chiar corpul, reprezentat formal prin membrana acestuia. După observația lui Alex Kitnik, corpul răspunde prin retragere (to lay down) pe măsură ce lumea se supune tot mai mult abstracțiunilor pieței de capital, interconectivității rețelelor digitale sau atacului nemediat al noului context economic de tip experiențial.
În formatul expozițional propus, acestei ipoteze îi sunt arondate lucrări de artă procesuală sau chiar softwear create pentru a fi utilizate relațional, medii digitale sau analog, instalații spațiale sau sculpturi, grafică, fotografie și pictură, până la camuflări intermedia definite recent sub termenul de craft painting, care descriu tendința recentă a mediilor văzute până acum ca auxiliare, ceramica sau textilele, de a împrumuta elementele compoziționale sau de expunere care tradițional aparțineau genurilor așa-numite majore. Acțiunile și gesturile adiacente se prezintă adesea ca fiind conștiente de sublimarea sistemului. Căutarea unor forme alternative și individuale de exprimare este într-adevăr un fenomen universal, dar care are un impact diferit în funcție de circumstanțele materiale, politice și economice cu care a fost îndatorat, lucru reliefat și prin participarea unui număr reprezentativ de artiști activi în varii centre locale, sau în diasporă.
—may amnesia scratch our membrane— își propune să deschidă un teritoriu anex unei categorii speciale și nedefinite concret —a Posibilităților. Speculând pe marginea observației lui Ernst Bloch, ‘’Există interese în lume care neagă Posibilitatea’‘, Charles Esche nominalizează ca fiind vital, în contextul politic actual, ca artele să preia acest rol, deopotrivă speculativ și participativ, de creare a posibilităților în — și pentru – Lume. Arta poate fi, astfel, un instrument speculativ de reimaginare și resemnificare a ceea ce numim societate, acum, în zorii unui umanism tehnologic, în care renunțarea la arhetip și la standarizările de tot felul pare mai mult decât vitală. Ceea ce dispare o dată cu corpul este în fond chiar Realismul. Realismul ca metaforă: a puterii; puterea religioasă, puterea banilor din timpul Renașterii, puterea politică seculară a Iluminismului, realismul burghez, realismul socialist și puterea societății de consum cu toate formele sale de manifestări pop.
Practicile pe care le vedem acum nu sunt altceva decât consecința unui proces de dematerializare a obiectului — a artefactului artistic, care a început în anii ’60 și care reprezintă astăzi fenomenul major al istoriei artei contemporane occidentale, transpus și printr-un soi de colonialism pozitiv întregului sistem. Însă globalizarea este doar o coajă goală atunci când nu se sprijină pe fragilul, dar apofanticul, schelet rizomatic al individuației.
Horațiu Lipot
Recent Comments