Izolați dar împreună sub cerul albastru 

2020 un an cum nu a mai fost altul pentru cei mai mulți dintre noi. Se vorbește zilnic despre pandemia ce ne țintuiește în casele noastre, în mintea noastră, în lucrările noastre. Peste câțiva ani, sperăm să vorbim despre toate acestea la timpul trecut, ca despre o amintire, o experiență ca oricare alta.  Între o primăvară amenințătoare și o toamnă prefigurată pe un traseu al nesiguranței și al imprevizibilului, Gărâna devine un reper fix al normalității. Va fi sau nu va mai fi Simpozionul internațional de artă contemporană în acest an critic? Timpul răbdător trezește în noi griji, emoții, speranțe. În acest interval temporal dilatat, în care distanțarea fizică devine obligatorie, încercăm să „ținem aproape” de noi înșine. Ne regăsim la fel și totuși diferiți, interiorul și exteriorul nostru luând forme noi, transformatoare.

Vară: iulie-august. Reperul mental devine realitate fizică, tangibilă, ca noi toți. Suntem aici din nou (!), în „paradisul terestru” dintre dealuri, în casa Herczeg; izolați, dar împreună. Gazdele și natura recuperatoare ne readuc bunele obiceiuri și bucuria de a conviețui și lucra în armonia și tihna locului. E tonic sentimentul revenirii la normalitate, fie și pentru un timp scurt, dar dens. Cerul, deasupra noastră, cobalt, gri, ceruleum și… verde, mult verde, de jur împrejur. Noi – tot noi și totuși diferiți. Înnoiți de experiența trăită updatăm concepte, viziuni și tehnici, convertindu-le în imagini-martor ale vremurilor de acum, ca într-un poem cu vers alb:

Ferestre ale visului visat cu ochii deschiși, tăiate din verdele cel verde și albastrul cel mai albastru.

Prinosul naturii pe masa celor din casă, dar dăruit cu suflet nouă, însuflețiți de licoarea zeilor.

Apoi, clarobscurul, contraste și culori astrale, uneori estompate, însoțesc însemnele trecerii și ale tăcerii, unele agresiv de prezente, altele discrete, diafane.

Transpozabile suprapuneri optice, prin percepții „ideale”, devin realități posibile.

Fragmente palpabile din proximitate recompun plinuri și goluri ale unei alte existențe.

Geometriile ordonează spațiile refugiu ale unor lumi încremenite în lumini și umbre alungite, efemere, inefabile.

Dintre linii și nebulozităţi abstracte – halouri ale unui univers aflat în expansiune – se ivesc obiectele-metaforă ale derizoriului cotidian.

Trupuri voluptoase ori corpuri viscerale, animate de patternuri vegetale, caută în negura nimicului.

Seva pământului hrănește germenul vieții din cărămida încă nearsă, în vreme ce ramuri verticale adastă însuflețirea din albastrul cerului.

Pământul răscolit pe deal, după vrere, iluzionează ochiul „care paște”.

Traseele policrome, paralele, se frâng în obstacole inexistente. 

Serpentine liniare intersectează volumetriile reci sau incendiare, retezate înaintea facerii.

Dintr-un timp depozitat în memoria vizual-afectivă, fascinația femeii reface drumul între acum și atunci.

Pe același pământ, sub același cer, noi, mereu noi, atunci și acum. Mai ales acum: Dacian Andoni, Aura Bălănescu, Călin Beloescu, Dana Constantin, Delia Herczeg, Andrei Herczeg, Adriana Lucaciu, Madár Réka, Cosmin Moldovan, Incze Mózes, Laurian Popa, Szmrecsányi Bolda, Edith Torony, Varga Melinda, Miki Velciov, Tamás Attila, Petrică Ștefan, Marius Zibarov – de la Enoteca…

Adriana Lucaciu, Timișoara, 24 octombrie 2020