CONSTRUCŢIE ŞI MEMORIE
[…] Dar, iatã, a simţit nevoia, de-a lungul anilor, sã coaguleze aceastã inspiraţie în nişte tablouri care sã adune cumva, sã solidifice, dacã vreţi, aceastã multiplicitate ajunsă la izbânzi sensibile în sugestia evanescentului. S-a instalat, astfel necesară, o întoarcere spre tema cãrãmizii, spre tema construitului.[…] Iatã, aceastã întoarcere spre pãmînt, spre rãdãcinile pãmîntului – pentru cã, ce este cãrãmida decît o consimţire trainică la un destin umil şi adînc – aceastã întoarcere s-a produs, la el, sub semnul prestigios al unui loc spre care jinduim cu toţii, în preajma Veneţiei, pregãtind istoric Veneţia, sever şi magnific, la Torcello. […] De la Veneţia i-a venit acest impuls de întoarcere, de îmbrãţişare nouã a realitãţii noastre. Deci, ciclul întreg al pietrei, al întoarcerii la pãmînt, iatã se putea foarte bine logodi cu situarea în ambianţe europene variate. Şi mi se pare cã lucrul acesta trebuie spus pentru cã severitatea inspiraţiei nu e niciodatã strãinã de murmurul subtil al unor chemãri chiar mai direct senzuale, imediate. E o vorbã a Sfîntului Bernard, Bernard de Clairvaux, care a iniţiat marea reformã cistercianã – în mai puţin de un secol, cincisute treizeci de mãnãstiri în Europa înfiinţate în locurile cele mai neprielnice, în desişurile sãlbatice, în locuri nepopulate şi, care, dintr-o datã au schimbat nu numai faţa întregului Occident, dar au schimbat raportul umanitãţii europene cu Dumnezeirea, aducînd accente hotărîte, în marile impostaţii intelectuale şi sufleteşti. Mai spune Sfîntul Bernard, el care era protagonistul arhitecturii romanice, a artei celei mai austere, – spune, „trebuie sã facem, sã scoatem miere din miezul pietrei şi sã scoatem unt-de-lemn, (traduc o vorbã arhaizantã), din stîncile cele mai dure”. Se rostea, în atare îndemnuri, vrednicia de a ataca viteaz tot ceea ce ascunde o rezistenţã aspră în faţa artistului, cu fãgãduinţa cã vom declanşa astfel nişte izvoare de mîngîiere sufleteascã. Aceasta se vede, şi în paleta lui Dacian Andoni, care se irizează în nişte tonuri de auriu birutior, lîngã tot ceea ce atinge aparenţe magmatice, de lavã sumbrã. Aceastã contaminaţie aduce uneori în tema zidirii un fel de patetism al infinitului. E într-una din imaginile dintre cele mai sezisante, o piesã din cele recente, un chirpici neliniştitor, care germineazã ţepos – sunt paiele care ies din structura de pãmînt – ce ar putea totodată să apară, de departe,drept un creştet. Te duci cu gîndul la Zurbarán, la Odilon Redon, figurînd mari victime ale supliciilor patetice într-o arie, care-l cuprinde şi pe Ioan Botezătorul şi pe Orfeu. Existã în zidire, de fapt, un destin al construcţiei, care depãşeşte puritatea inginereascã şi dorinţa nedomolită de raţionalizare, legată de construcţie. Intrevăd în aceasta o fertilă promisiune, mijesc într-acolo benefic noi punţi făcînd posibile noi sinteze.
[…] A reuni astfel contrariile mi se pare iarãşi o îndrãznealã fericitã de care are nevoie arta noastrã şi mai ales cãutarea sacrului, care cade, adesea, în clişee simpliste. Trebuie sã o spunem cu toatã francheţea, într-un context ca acesta, unde ne întîmpină destule afirmări picturale ce pot reţine meditaţia privitorului. E o artã care nu exclude bucuria imediatã, aceastã euforie a întîlnirii senzuale a privirii cu suprafeţe şi realizãri remarcabile ale desenului şi culorii, dar le subordoneazã mereu unui gând, care le duce mai departe ţintind situarea noastrã cuviincioasã faţã de ceea ce ar fi un apel la totalitate, dar nu la modul publicitar al globalizãrii, ci la modul unei coeziuni pe linia unei aspiraţii demne spre universal.
Dacã ţineţi minte, e o vorbã din ultima scriere a lui Saint-Exupery: „piatra nu poate visa sã fie altceva decît piatrã, dar poate sã se asambleze, sã devinã templu.” Constructivitatea, sensul acesta superior al unei puneri laolaltã a eforturilor, trebuie sã fie mereu ţinta artistului. Şi în genul acesta, adãuga Saint-Exupery, „la Citadelle, Citadela, o zidesc în inima omului”. Nu sunt simplu încercãri literare, creatori exemplari ai veacului care a trecut au trãit aceastã urgenţã. Gîndiţi-vã la arhitectul cel mai organic al secolului, Frank Lloyd Wright, care face la Talliesin o arhitecturã potrivitã unui falanster, de o inspiraţie perfect austerã. Gîndiţi-vã la Kansdinsky, la scrierea sa programatică, Spiritualul în artã, la o întreagă axă de preocupări care nu-l atinge doar exterior pe artist, ci îl determinã în adîncime. Mi se pare cã, fãrã pedanterie, fãrã declaraţii de amvon, Dacian e sensibil la aceastã urgenţã sufleteascã, la aceastã nevoie care trebuie sã aibã discreţia ei, dar, în acelaşi timp, şi forţa ei de configurare lãuntricã, de constructivitate interioarã.
Fragment din discursul domnului Dan Hăulică la vernisajul expoziţiei lui Dacian Andoni „Pământ+Construcţie” de la Muzeul de Artă din Timişoara, 9 iunie 2011
CONSTRUCTION AND MEMORY
[…] But he somehow felt the need, over the years, to clot this inspiration in paintings that manage to collect, in a way, to solidify, if you will, this multiplicity which has reached sensitive victories in the suggestion of evanescence. Therefore, necessary, a return towards the theme of the brick and of building installed itself. […] Here, this return to the earth, to the roots of the earth – because what is the brick other than a solid willingness to a humble and deep destiny? – this return happened, in his case, under the sign of a prestigious place that we all yearn for, some place near Venice, historically preparing Venice, the severe and magnificent Torcello.[…] From Venice he got this impulse of coming back, of newly embracing our reality. So, the whole cycle of the stone, of the return to the earth, could very well be engaged to the placement in various European ambiences. And I do believe that this thing must be said because the severity of inspiration is never unknown to the subtle murmur of callings which are even more directly sensual and immediate. There is a saying of St. Bernard, Bernard of Clairvaux, the one who initiated the great Cistercian reform – in less than a century, five hundred thirty monasteries in Europe, established in the most unfavourable places, in wild thicket, in uninhabited spaces and which, all of a sudden, have changed not only the entire image of the West, but also the relation of the European humanity with the divine, bringing upon determined accents in the great intellectual and spiritual voice trainings. St. Bernard also says, he, who was the protagonist of Romanesque architecture, of the most austere type of architecture, “You will see for yourself that honey may be gathered from stones and oil from the hardest rock”. It was uttered, in such incentives, the valour of bravely attacking everything which conceals severe resistance to the artist, with the promise that thus would be triggered sources of comfort for the soul. This can be seen also in Dacian Andoni’s palette of colours, which are iridescent in tones of victorious gold, next to everything that touches magmatic appearances, of dark lava. This contamination sometimes brings to the theme of building the pathos of infinity. We can see this image in one of the most recent pieces, a disturbing adobe, spicily germinating – they are the straws coming out of the structure of the earth – which could also appear, from far away, as the crown of a head. You are inclined to think of Zurbarán, of Odilon Redon, the great victims of pathetic torments in an area which also comprises John the Baptist and Orpheus. The act of building itself encompasses in fact a destiny of construction which exceeds the engineer purity and the never soothed need for rationality, related to construction. I envisage here a fertile promise; I sense new bridges making possible new syntheses.
[…] To meet such opposites seems to me, once more, a happy audacity that our art does need and especially the quest for the sacred, which quite often falls in simplistic clichés. We have to say it in all frankness, in a context such as this one, where we encounter sufficient pictorial statements which could detain the beholder’s meditation. It is an art which does not exclude immediate joy, this elation of the sensual meeting of the gaze with surfaces and outstanding achievements of the drawing and the colour, but always subordinates them to a thought, which carries them onwards, aiming at our respectful stand as to what a call for totality would be, and yet not in the advertising manner of globalization, but in the manner of a cohesion on the line of worthy aspirations towards universality.
If you remember, there is a saying in Saint-Exupery’s last piece of writing: “Stones have no hope of being anything but stones. However, through collaboration they get themselves together and become a Temple.” Constructiveness, this superior meaning of gathering together efforts, must always be the aim of an artist. And, in this respect, Saint-Exupery added: “la Citadelle, Citadel, I will build you in men’s hearts”. They are not mere literary attempts, exemplary creators of the last century have gone through this urgency. Think of the most organic architect of the age, Frank Lloyd Wright, who made at Talliesin a piece of architecture suitable for a phalanstery, having a perfectly austere inspiration. Think about Kandinsky and his programmatic piece of writing, The Spiritual in Art, an entire axis of concerns which does not only touch the outside of artists, but moves them in depth. I think that, without pedantry, without declarations intended for the pulpit, Dacian is sensitive to this urgency of the soul, to this need that should possess its own discretion, but, at the same time, also its strength for inner configuration, for inner constructiveness.
Excerpt from the speech of Mr. Dan Hăulică at the opening of Dacian Andoni’s exhibition “Earth + Construction” at the Timisoara Art Museum , June 9, 2011
Recent Comments