Q&A Elena Borcea

Am stat de vorbă cu regizorul Elena Borcea despre parcursul său cinematografic și întâlnirea (aproape inevitabilă) cu antropologia, despre filmul documentar ca instrument de explorare și cunoaștere intimă a lumii, despre etică, onestitate și responsabilitate față de protagoniști în realizarea materialelor video observaționale și despre cinematografie ca mijloc de valorificare a unui spațiu și a comunităților care îl animează.

Elena ne-a mărturisit cum se face (și se simte) trecerea de la rolul de regizor la cel de formator și despre satisfacția care vine mână în mână cu bucuria participanților la ateliere, care învață practic să își expună, prin producție video, propriile viziuni artistice și povești.

În vara anului 2020, Elena a derulat împreună cu Asociația MAIE, alături de un grup de tineri sosiți din întreaga țară, atelierul de film documentar GPMh.docs, în satul Isverna din Geoparcul Platoul Mehedinți, cu scopul de a continua documentarea vizuală a zonei și de a le oferi tinerilor debutanți în arta cinematografică prilejul de a se familiariza cu tehnicile și metodologiile filmului documentar.

Materialele video realizate de participanți vor putea fi vizionate live, duminică, 1 noiembrie, de la ora 19:00, pe pagina de Facebook Arhitectura – GPMh, fiind ulterior disponibile pe www.arhitectura-gpmh.ro. Detalii despre evenimentul online aici

Când și cum a început relația ta cu lumea cinematografiei? 

Întotdeauna am fost pasionată de cinema, însă am început să mă gândesc la asta ca la ceva ce aș putea face atunci când eram în liceu și am început să particip la ateliere de film pentru liceeni. Eram fascinată de filmele documentare, cele care erau altfel față de ce văzusem eu pe Discovery până atunci. Aveam un mic aparat de filmat și filmam cu el aproape în continuu. Îmi filmam prietenii, familia, oameni necunoscuți pe stradă și pe mine însămi. Tot în perioada aceea am și început să cunosc oameni cu aceeași pasiune și lumea mea a ajuns ușor, ușor, să se învârtă în jurul filmului.

A fost ceva firesc pentru mine să merg apoi la facultatea de film. Aveam un entuziasm si o energie fantastice în perioada aceea. Experiența de acum a filmării oamenilor din Geoparc m-a făcut să mă simt exact ca atunci.

Cum s-a întâmplat întâlnirea dintre filmul documentar și antropologia?

După ce am terminat facultatea de Regie de film, la UNATC, simțeam că m-am îndepărtat de filmul documentar, pentru că acolo făcusem mai degrabă ficțiune. Decizia de a face un master de antropologie nu a venit ca ceva separat și opus filmului. Din contră, am vrut foarte tare să fac acest master pentru ca am considerat că antropologia mă va ajuta să-mi reclădesc curiozitatea față de oameni și implicit îmi va fi de folos în orice proiect cinematografic aș face mai departe. A fost o experiență fantastică acest master. Am învățat multe lucruri și am căpătat un fel de gândi care-mi va fi de ajutor mereu, fie ca voi face antropologie sau nu.

Povestește-ne despre implicarea ta în proiectele Asociației MAIE din Geoparcul Platoul Mehedinți.

La început am „fost” camera de filmat/ de fotografiat a asociației și, într-un fel, încă sunt. Făceam fotografii de making-of și filmări pentru majoritatea proiectelor asociației. În timp, am început să fiu formator la atelierele de film organizate de asociație.

În 2016 am mers pentru prima dată în geoparc pentru a realiza un material de making-of al școlii de vară de arhitectură. M-am îndrăgostit de acel loc, habar nu aveam că este o zonă atât de frumoasă. Continuând să merg pentru a documenta proiectele asociației, am realizat că și zona în sine are nevoie de o documentare vizuală de acest fel și așa ne-am apucat de filmul Întâlniri cu Balta (2019). 

Întoarcerea, cu prilejul atelierului de film GPMh.docs, a fost ceva firesc, pentru că zona încă are multe povești de spus.

Cum e să mergi pe teren, să faci video-documentare? Efort, plăcere, perspective noi etc.

Depinde de locul în care mergi și ce vrei să filmezi. Eu sunt mai introvertită și, de obicei, îmi este greu la început să mă poziționez în locul în care sunt, să abordez oameni. Dar, în timp, lucrurile se încheagă, sau cel puțin așa fost în cazul filmărilor pentru Întâlniri cu Balta.

Care sunt obstacolele într-o astfel de acțiune?

Din nou, depinde de situație. În cazul comunei Balta mi-a fost greu să mă integrez în comunitate. 

Cât de receptivi sunt oamenii acestor locuri la a fi video – intervievați?

Oamenii mai în vârstă, care în comuna Balta reprezintă o mare parte din locuitori, se bucură mult când apare cineva care are disponibilitatea să-i asculte, fie că există acolo o cameră de filmat sau nu. Sunt bucuroși să aibă ocazia să-și povestească viața, dar cred că mulți dintre ei nu sunt cu totul conștienți ce înseamnă faptul că sunt filmați și că lucrurile pe care mi le povestesc vor ajunge să fie văzute într-un film documentar.

E o mare responsabilitate atunci când o persoană decide să te accepte, împreună cu camera de filmat, în viața ei. Și asta e ceva care mă consumă foarte tare. Am filmat mulți oameni foarte bătrâni, despre care am simțit că nu înțeleg ce se întâmplă cu camera de filmat, sau faptul că eu fac un film; mă lăsau să-i filmez doar din dorința de a petrece puțin timp cu mine și de a-și spune of-ul. Poate am greșit, dar pe acești oameni am ales să nu-i pun în film. Am simțit că aș profita de singurătatea lor dacă aș folosi un material care ar fi avut cu siguranță un efect lacrimogen, dar care nu ar fi avut un acord real de participare.

În ceea ce privește oamenii mai tineri, aceștia nu s-au arătat foarte încântați de prezența mea și a camerei de filmat. De cele mai multe ori mă trimiteau și ei către bătrâni. A fost dificil să fiu primită, erau mai suspicioși. Dar după ce au înțeles mai bine ce fac, lucrurile au mers. 

Povestește-ne despre experiența filmului Întâlniri cu Balta (2019) și cum te raportezi tu la el.

A fost o experiență frumoasă, dar și foarte dificilă. Am colindat mult satele, mai ales satul Balta și am trăit emoții de tot felul. M-am amuzat de faptul că, vorbind cu mulți dintre localnici, fie că îi filmam sau nu, ajunsesem să devin un fel de colector al bârfelor din sat.

Pentru o perioadă am locuit la o familie din sat. Chiar dacă ei au fost foarte primitori cu mine, mi-a fost tare greu să mă acomodez cu viața la țară. Deși eu am locuit o vreme la țară în copilărie, nu mersesem niciodată cu căruța, nu văzusem niciodată cum se întoarce fânul, cum se merge cu vacile. 

Pe la începutul filmărilor m-am ales și cu un caz destul de grav de insolație, nefiind obișnuită cu statul pe perioade mai lungi în soare, atunci când am încercat să țin pasul cu sătenii. Au fost și momente frumoase, care nu au ajuns să fie înregistrate pe camera de filmat. M-am împrietenit cu doamna poștaș din comună și am petrecut multe zile în care m-a învățat să croșetez. Am mâncat „mălai”, un fel de mămăligă pusă pe jar cu brânză și smântână, ceva ce doar în acea zonă am găsit.

Dar au fost și zile în care seara simțeam nevoia să plâng, pentru că am întâlnit niște oameni care îmi relatau cu seninătate niște povești de viață tare grele, care m-au emoționat nespus. M-am atașat de fiecare om cu care am vorbit și de la fiecare plecam foarte încărcată, uneori pozitiv, dar de multe ori cu o mare senzație de neputință. 

Partea cea mai complicată a fost după ce am încheiat filmările. Aveam atunci foarte mult material. Ar fi putut să iasă un film foarte trist, care să fure lacrimi de la oricine. Dar am ales să fac un film care să se apropie mai tare de felul în care am experimentat eu comuna Balta: un amalgam de tot felul de emoții care au construit o amintire frumoasă.

Cum e să joci rolul de formator pentru tinerii interesați de arta ta? Care e dinamica?

Este, probabil, lucrul care-mi aduce cea mai mare plăcere. Mă bucur când întâlnesc oameni curioși și pasionați, pe care să-i ajut să facă un film care să-i reprezinte. Lucrurile se desfășoară într-o atmosferă informală, fără niciun fel de constrângeri creative din partea mea, dar cu un plan de lucru foarte bine structurat. 

Cum a decurs și ce a rezultat în urma atelierului GPMh.docs?

Atelierul s-a desfășurat pe durata unei săptămâni, timp în care participanții au primit informațiile de bază de care au nevoie în realizarea unui film documentar, au mers în sat, au filmat și au montat scurte filme documentare. Rezultatele au fost mult peste așteptări, având în vedere timpul destul de scurt. Au ieșit patru filme complet diferite unul față de celălalt, toate prezentându-ne niște personaje fascinante din satul Isverna.

Ce a însemnat pentru tine experiența GPMh.docs?

A fost ceva în care m-am implicat cu multă pasiune. Am petrecut mult timp gândind și alegând cele mai bune metode pentru ca atelierul să dea roade și cred că am găsit o formulă bună. M-am bucurat foarte tare atunci când participanții, care nu mai filmaseră niciodată, au venit după o zi de filmare cu niște materiale foarte, foarte bune. Nu ai cum să nu te bucuri. A fost o reușită personală acest atelier și sper să am ocazia să fiu formator și la altele.

Ce valoare are o astfel de acțiune pentru o zonă ca Geoparcul Platoul Mehedinți și pentru bunăstarea oamenilor din comunitate?

Din punctul meu de vedere, poate să ajute comunitatea în mai multe feluri. În primul rând, este vorba despre faptul că prin aceste filme documentare, prin distribuirea lor, zona va putea fi cunoscută de cât mai multă lume, ceea ce va atrage poate alte acțiuni asemănătoare sau va face ca potențialul turistic al locului să poată fi valorificat pe termen lung.

În al doilea rând, la nivelul cel mai simplu, este vorba despre mândria și bucuria pe care le-au avut doi localnici, personaje în filmele realizate la atelier, atunci când au participat la proiecția acestora, în sat. Se bucurau că a venit cineva care le-a dat ocazia să-și spună povestea. Este ceva aparent mărunt în schema întregii comunități, dar nu nesemnificativ.

Ce ai dori să le transmiți tinerilor la început de drum care ar fi interesați să o ia pe această cale, a cinematografiei, sau și mai specific, a filmului documentar – capabil să pună o oglindă în fața societății și să schimbe perspective, idei și atitudini?

Cumva și eu mă consider încă la început de drum, dar ceva la care țin foarte tare când vine vorba de filmul documentar și un lucru pe care insist din postura de formator este onestitatea; onestitatea atât față de omul pe care îl filmezi, față de personaj, cât și față de eventualul public.

În 2020, Asociația MAIE a organizat două ateliere de artă documentară – radio și film, dedicate tinerilor cu vârste cuprinse între 18 și 35 de ani. Proiectul a construit cadrul pentru explorarea contextului istoric și a situației din prezent a satelor din Mehedinți, prin întâlnirea și colaborarea dintre profesioniști cu experiență în arta documentară și tineri interesați de producție video.

Derulat între 17 și 23 august, GPMh.docs – atelierul de film documentar le-a propus participanților o sesiune de introducere în filmul documentar, pentru fixarea fundamentelor și a metodelor de bază ale producției video, o zi dedicată explorării satului, prin fotografie și scurte filmări observaționale, pentru identificarea temelor filmelor. În următoarele cinci zile de atelier, participanții, sub coordonarea trainerilor, au lucrat la pre-producție și la producția efectivă a filmelor documentare.

Informații suplimentare despre proiect sunt disponibile aici: www.arhitectura-gpmh.ro. 

„GPMh Docs. Ateliere de artă documentară în Geoparcul Platoul Mehedinți” este un proiect inițiat de Asociația MAIE, în parteneriat cu asociația Les Herbes Folles, asociația pentru turism Mehedințiul de sub Munte și Direcția Administrarea Geoparcului Platoul Mehedinți, co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național.

Partener media: Modernism.ro